Timp de citire:

Euforia plutea în aer. O trăgeam în plămâni și-o scuipam odată cu fumul. Stăteam la bar, pe unul dintre scaunele acelea teribil de incomode pe care proprietarii localurilor de dezmăț se încăpățânau să le păstreze indiferent cât ar fi progresat industria mobilei. Peretele din fața mea era o întindere fluidă de fotosticlă, cu fante care se deschideau și din care ieșeau tăvi cu băuturi și cocktailuri deja preparate, care pluteau spre mesele de unde se făcuse comanda. Centrul încăperii, încadrat de pereți tiviți cu aplicații din fotosticlă, pulsa sub lumina violentă. O cușcă suspendată de tavan vibra sub greutatea a treizeci de persoane care se zbenguiau și urlau, în timp ce câteva animatoare aproape dezbrăcate, cu trupurile pictate cu vopsea fosforescentă, se unduiau hipnotic deasupra ei. Fumul colorat se rostogolea din gurile de aerisire, învăluind mulțimea și îmbâcsind aerul cu un amestec sufocant de sudoare, parfumuri scumpe și alcool.

Mă îngrețoșau astfel de manifestații și, totuși, serviciul mă obliga să iau parte la ele. Deveniseră un soi de simpom al lumii hiperconectate, unde orice fantezie putea fi transformată în realitate dacă ștai cui și cât să plătești. Desigur că posibilitățile acestea aveau un cost pe care prea puțini îl înțelegeau și pe care cei mai mulți evitau să-l plătească, deconectându-se total de la realitatea devenită dușman. Aveam impresia uneori că nimeni nu mai voia să trăiască fiindcă nu știau, de fapt, s-o facă. Eram cu toții niște mașinuțe teleghidate, cu mințile măcinate de reclame și datorii în EchoBit. Mai grav era că unii numeau asta libertate.

La masa cea mai apropiată stătea un tip cu o claie creață și portocalie de păr, cu ochelari supradimensionați, violeți, ca niște panouri fotovoltaice, iar pe lângă el se maimuțăreau trei fete tinere. Două Halo[1] și una umană. Vibrația muzicii începea deja să-mi dea dureri de cap. Ori poate că alcoolul era vină. Ori poate faptul că, de vreo jumătate de an, nu mai știam ce-i ăla somn. Irelevant. Fix în clipa aceea, o mână mi-a poposit pe umăr și am tresărit. Era Teo, întors de la baie, unde nu se dusese nicidecum din cauza necesităților fiziologice — pe care nu le avea —, ci ca să scaneze perimetrul.

– Ce faci aici?

Rânji și se cocoță cu gesturi înadins exagerate pe scaunul de lângă mine. I-am aruncat o privire agasată, rugându-mă în gând să înțeleagă că sunt foarte obosită și nu am chef de copilăriile pe care el le traducea în conduită socială acceptabilă. Am rotit puțin lichidul în pahar, cât să culeg spuma depusă pe margini, și l-am dat peste cap.

– Muncesc.

Teo zâmbi, dezvelindu-și dinții din zirconiu, colorați de reflectoarele curcubeu. Pleoapele lui sintetice s-au aplecat ușor în jos pe măsură ce simula emoția. Ca orice Halo, avea niște capacități de analiză și raționament absolut impresionante, cu mult peste cele umane, dar mai avea puțin de lucrat la gândirea abstractă și ironia subtilă. Mi-am frecat fruntea cu podul palmei, oftând.

– Fii atent la gagica de acolo, o vezi? Aia cu părul roșu. Mai devreme se comporta absolut normal. A băut puțin la bar, s-a întâlnit cu celelalte gagici, s-au pupat, s-au filmat cu drona, nimic ieșit din comun. Apoi tipul ăla cu ochelarii grosolani le-a agățat pe toate trei și le-a dus la masa asta, unde erau deja patru pahare pregătite cu specialitatea casei.

Deși nu mi-am dezlipit ochii de pe fată cât timp i-am explicat situația, am prins și figura lui Teo, devenită brusc foarte serioasă. Îi țintuia cu privirea, ușor încruntat și cu buzele strânse. Eram atât de aproape de el încât fumul și luminile stroposcopice nu mă împiedicau să-i disting clar trăsăturile.

– După nici două minute, am continuat neperturbată, au început să râdă. Cu lacrimi, am apăsat cuvintele. Au râs mult, cam șase minute și patruzeci de secunde, fără întrerupere.

– Simpomatologia pare la fel și la anorganici.

– Da, dar consecințele n-ar putea fi mai diferite. Organicilor le macină sistemul nervos central. Niciun om, oricâte îmbunătățiri ar avea, nu poate suporta o asemenea oscilație în sistemul endocrin. Anorganicii au o anduranță mai mare.

– Devin agresivi?

­– Nu, nici unii, nici alții. Decât dacă își impun treaba asta. Dar n-am văzut până acum vreo manifestare dusă la extrem.

– Depinde ce înțelegi prin extrem.

Amețeala se ivi brusc, începând cu o durere ascuțită în moalele capului care mă făcu să strâng pleoapele și să mă aplec ușor de la mijloc. Mă simțeam de parcă cineva mă pieptăna direct pe creier cu o perie cu dinții de fier.

– Ești bine?

Teo se aplecase spre mine și-mi strigase chiar lângă ureche, însă l-am auzit ca de la kilometri depărtare. Mi-am cuprins tâmplele cu degetele și-am scrâșnit din dinți. Sera s-a activat, iar asta mi-a provocat senzația familiară de gol în plexul solar. Sângele mi-a devenit de gheață, iar nădușeala ajunsă la apogeu mi-a ieșit prin pori. E totul bine, Sorana? Întunericul din spatele pleoapelor începu să pulseze în cercuri, să se zbată ca idioții aceia din cușcă. Nu mă simt bine deloc, rulează. Îmi era frică să deschid ochii. Aveam impresia că realitatea ar fi început imediat să mă consume, să mă dezintegreze. Pulsațiile căpătară nuanțe de un albastru violent, spiralat, trimițându-mi valuri de durere în tot corpul. Respiră, numără până la zece…

La fel de brusc cum a apărut, senzația s-a stins atunci când mi-am îndreptat spatele și l-am văzut. Preț de o clipă, ne-am privit în ochi. Durerea și angoasa s-au risipit ca și cum nici n-ar fi fost, înlocuite de un partener mult mai de nădejde: furia. Se strecura printre canapele, probabil căutând cea mai apropiată ieșire. Am țâșnit cu atâta forță că am răsturnat scaunul și am rupt-o la fugă. În urmă au rămas strigătele lui Teo, care părea că nu înțelege exact ce se întâmplă. Pe urmă, mi s-au înfundat urechile și n-am mai auzit nici vocea lui, nici bubuiturile basului, nici măcar propria respirație. Am ieșit în stradă și l-am reperat imediat în mulțimea pestriță care inunda parcela din fața clubului. Sărea în evidență pentru că, spre deosebire de toți ceilalți, care erau îmbrăcați cât mai caraghios posibil, el purta un hanorac simplu, negru, supradimensionat. Împingând în lături oameni și Halo deopotrivă, i-am ținut urma. Mi-am suflecat din fugă manșeta și am acționat cu amprenta degetului mic senzorul care activa mindframe-ul.[2]

Vremea era groaznică. Se simțea din plin vântul tăios de început de decembrie. Umezeala șoselelor făcea ca luminile holoreclamelor ostentativ plasate pe fațadele clădirilor să pară că se scurg și se adună în rotocoale, ca urmele de benzină într-o băltoacă. Pentru că nu vedeam foarte bine, aveam nevoie de mindframe să calculeze distanța dintre mine și suspect și viteza cu care acesta se deplasa. Fugea ca un neom, sigur era sintetic, n-aveam nicio îndoială. Un om obișnuit, limitat la capacitățile lui organice, nu și-ar fi putut menține ritmul și balansul natural al umerilor în alergare, cu o precizie obositoare, până la capătul bulevardului. Mușchii deja îmi ardeau, așa că i-am cerut lui Sera să-mi dea o infuzie de adrenalină, iar impulsurile lui au gâdilat nervii necesari. Brusc, spasmele au dispărut, înțepăturile splinei s-au estompat iar stomacul mi-a fost invadat de o senzație artificială de căldură.

Suspectul se opri la o distanță considerabilă, plonjă în mijlocul arterei rutiere și trase câteva focuri de armă în direcția mea. O durere fierbinte mi-a înflorit sub coaste — panica, odată cu țipetele oamenilor din jur și pneurile scrâșnind ale vehiculelor terestre. M-am aruncat în față cu mâinile înainte, m-am rostogolit peste bordura ciobită, plină de flegme și ambalaje goale, și m-am ridicat împleticindu-mă doar ca să mă arunc peste capota unei mașini. Șoferul a frânat brusc și am alunecat pe capota udă, în care, de nervi, am izbit cu pumnul. Geamul mașinii a coborât și dinăuntru m-au izbit o serie de sudalme românești de toată frumusețea. Numai că n-aveam timp de asta. Cumva, am revenit pe două picioare și-am fugit mai departe, fiindcă tipul se îndepărtase deja destul de mult. Respirația devenise deja dureroasă, parcă mestecam și înghițeam cioburi care-mi rămâneau înfipte în esofag. Dacă mindframe-ul continua să ruleze informațiile, creierul meu, pe fundal, deschisese și el câteva procese — de ce nu dădeam mai des pe la sală, de ce nu-mi luam proteinele, de ce dracului acceptasem cazul ăsta? Ganduri standard, cu care mă luptam în fiecare zi. Abia după ce-am reușit să le liniștesc, am luat seama la datele pe care mi le transmitea dispozitivul-lentilă. Focurile proveneau de la o armă cu microfragmentație. Din gama jucărioarelor, mi-a șoptit Sera. Asta însemna că respectivul nu venise pregătit pentru scandal, dar că-și luase minime măsuri de precauție. Ceva îmi spunea că, dacă ar fi vrut într-adevăr, m-ar fi nimerit fără nici cel mai mic efort.

Sudoarea și zăpada îmi intrau în ochi și mă făceau să clipesc des, iar faptul că, de fiecare dată când deschideam iarăși ochii mă izbea cadranul albastru al mindframe-ului, mă deruta și mai tare. Totuși, l-am văzut cotind și, din zece pași, am ajuns în dreptul unui gang unde se vedeau, la lumina holoreclamelor de pe celălalt trotuar, câteva pubele ale căror capace se propteau în sacii negri adunați în grămezi cu vârf. M-am oprit doar cât să-mi trag arma din buzunarul legat de pulpă cu o curea din piele, apoi am pășit înainte. Un miorlăit strident și un zăngănit metalic m-au făcut să tresar și să mă rotesc pe loc, cu arma îndreptată spre spațiul dintre pubele și zidul de cărămidă al clădirii din stânga. Încetișor, fii atentă, l-am auzit pe Sera. Odată recalibrat spectrul vizual, am constatat că amestecul de lumină și umbră era de vină pentru că nu reușeam să văd clar formele neregulate din jur, așa că am introdus în mindframe modulul cu infraroșu. Galbenul și verdele umpleau spațiul. Foarte puțin roșu contura formele obiectelor. Nu era nimeni acolo, în afara hoitului unui șoarece pe jumătate mâncat.

– Băga-mi-aș…

Am coborât ușor mâna în care țineam arma și i-am pus piedica. Era imposibil ca individul să fi dispărut ca prin farmec și nici nu încăpea posibilitatea să fi escaladat zidul înalt care lega cele două clădiri. Am verificat rapid și pubelele, scanându-le interiorul, dar n-am găsit nimic.

În stradă, am dat nas în nas cu Teo. Spre deosebire de mine, nu părea deloc obosit. Nu i se clintise niciun fir de artificial din frizura dată cu gel și arăta de parcă abia se ridicase de pe scaun, iar treaba asta m-a enervat dintr-odată.

– L-am pierdut, i-am aruncat peste umăr când am trecut pe lângă el.

– Hai să ne uităm puțin pe aici, poate putem să…

M-am răsucit și, din câțiva pași, am ajuns atât de aproape de el că ni se atingeau boturile încălțărilor. Sera m-a avertizat că era cazul să mă temperez, dar eram pur și simplu prea nervoasă ca să-l ascult.

– Poate poți să mă lași să-mi fac treaba așa cum știu mai bine, ce zici? Asta dacă nu vrei să preiei tu cazul, ceea ce m-ar bucura foarte mult.

Vina mi s-a împlântat în piept imediat ce i-am întors spatele. Teo nu merită să te porți așa cu el. Îți vrea doar binele. Știi câte a făcut pentru tine.

– Da, Sera, știu. Numai dacă n-ai mai răsuci și tu cuțitul în rană…

I-am întors spatele și l-am lăsat în mijlocul trotuarului.

---

(fragmentul face parte dintr-un roman cyberpunk în lucru, cu titlul provizoriu ,,Regulamentele anorganice”, care are ca teme centrale condiția umană în vremea inteligenței artificiale, individualitatea, memoria, și care urmărește evoluția unui agent de poliție al viitorului, mai exact lupta ei cu un sistem privatizat și profund corupt, dar și investigarea cazului unei rețele de traficanți ce acționează în Bucureștiul anului 2060)

[1] humanoid artificial learning operator, produs de corporația OmniCore Holdings, este un prototip revoluționar anorganic de inteligență artificială, capabil să simuleze în totalitate procesele minții umane, folosit pentru a stabiliza criza de forță de muncă, cu scopul de a crește economia; introdus pe piață în 2057 în conformitate cu legislația Statelor Unite ale Europei

² Mindframe este un implant neurocognitiv avansat care suprapune date și imagini direct peste câmpul vizual al utilizatorului, folosind realitate augmentată și proiecție neurală personalizată.

Gabi Gabrinov (n.1997) este scriitoare și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016, iar de atunci a publicat poezie, proză și texte în câteva antologii (Antologia Zugzwang anul II, III & IV, Antologia CSF 2022&2023, Antologia Utopiqa etc.), reviste online și tipărite (Familia, Revista CSF, Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Proezia, Egophobia, Liternautica, Literomania, Rex Publica, Liternet etc.). A urmat câteva cursuri de scriere creativă cu Andrei Crăciun, Cosmin Perța, Florin Iaru și Mihai Buzea. Este membră a clubului Helion din Timișoara și a cenaclului de WhatsApp ,,Texte&Deep Shit”. A publicat romanul psihologic ,,Ftizie” în 2023 la editura Ink Story și volumul de proză scurtă fantasy ,,Povestiri din orașul Denici’Unde” la editura Pavcon, distins cu Premiul Național ,,Adrian Rogoz” și cu premiul ,,Chrysalis” în cadrul Archipelacon 2025.