Una era prea puțin, trei erau prea multe

Timp de citire:

Am citit cartea asta – Dubla crimă, de Daniel Luca, în vara anului trecut, într-un autosupliciu literar. Am primit-o chiar de la autor, într-un schimb pe schimb la finalul unui event, și-a fost educativă ca o pedeapsă.

În timp ce tot apar cărți despre cum să scrii, Daniel Luca te învață despre cum să nu scrii. Și-a făcut-o în cartea asta cu atâta lejeritate că mă întreb dacă chiar asta a urmărit sau totul e o mare culpă.

Cum a vă scuti de lectura acestui roman echivalează cu a ajuta o bătrână să treacă strada, o să vă spun care-i povestea din Dubla crimă. Există 4 caricaturi personaje principale: Paul – inginerul care-și înșală soția cu Doina; Mirela – psihoterapeut și soția înșelată de Paul cu Doina; Raul – polițistul care anchetează crima; Silviu – criminalul, cel care-și omoară soția, pe Doina, și fiica. Cum ajunge Silviu să-și omoare familia? Vă spun, cum să nu vă spun, că spoiler o să fie imediat, când o să vă povestesc despre rateurile literare din carte, nu de ce ori cum Silviu a ajuns să fie criminalul. Așadar: Silviu își omoară familia ca urmare a hipnozei la care-l supune Mirela, aceasta fiind forma ei de a se răzbuna pentru că soțul ei Paul nu e în stare să și-o țină în pantaloni. (aș zice că intriga acestei cărți are o premisă machistă, ceva de tipic pentru majoritatea bărbaților cu trei frici: de femei, de alți bărbați și de lipsa berii din frigider).

Având în vedere că atunci când am început acest, să-i zicem, proiect literar caterincos, am zis că voi vorbi doar despre bucata policier a oricărei povești, mă voi rezuma la capitolul Raul, adică polițistul anchetator, și în rest doar la pasajele cu tentă policier.

Romanul debutează din primele pagini cu scena crimei. Cadavrele sunt descoperite de Nelu, fratele Doinei (victima), care trebuie că-i ceva rudă îndepărtată cu Dracula. Ori asta, ori autorul a avut un moment în care a vrut s-o cotească către fantasy, pentru că nu-mi explic de ce Nelu ”Rămâne îngrozit. Ochii îi ies din orbite, gura i se deschide și saliva i se prelinge pe bărbie, fără a încerca să o oprească.”.

Ceva ce am apreciat imediat a fost faptul că autorul l-a chemat și pe procuror la cercetarea locului faptei, chestie pe care o ratează aproape toți cei care scriu romane polițiste în care se caută un criminal. Lasă că e schițat totul și, de fapt, procurorul nu face nimic, decât se înfoaie pe-acolo. Asta e, a văzut și Daniel Luca, ca noi toți, aceleași filme americane și, printre ele, seria lui Nicolaescu și al său comisar.

Tot comisar e și Raul, cel care anchetează dubla crimă, și e un profesionist desăvârșit, dacă profesia lui e să fie robot. Zic asta pentru că Raul o recunoaște pe victima Doina și, ca atare, îl sună pe soțul acesteia ca să-i dea teribila veste: ”Bună ziua, tot eu vă deranjez, comisarul Raul (n.a. aici e o șpârlă, în sensul că această replica va apărea în capitolul următor, cel povestit din perspectiva lui Silviu, criminalul). Investighez o crimă. Soția dumneavoastră a fost ucisă. La fel și fiica. Mă aflu chiar acum la locul faptei.”.

Vă amintiți Clippy, asistentul virtual al Microsoft Office? O agrafă cu ochi? Ei bine, Clippy era mai empatic decât comisarul Raul. Cum, mă, să vorbești așa? Până ieri ai dat cotele Dunării la intrare în țară sau cum? Ca să nu mai zic de vechea confuzie între a ucide și a omorî. Dacă-i crimă e omor, punct. Se aude pentru toată lumea care vrea să scrie policier?

În fine, comisarul Raul își scoate reportofonul și dictează acolo ce vede, cum ar veni își ia notițe, ca ulterior să poată scrie procesul-verbal de cercetare la fața locului, sanchi. Aroganțe! Chiar și așa, comisarul își notează audio numai lucruri relevante: ”Cheile de la apartament stau cuminți pe măsuța de telefon din hol.” Ale naibii chei, cum stau ele acolo cuminți, impasibile la tragedie. Degeaba erau pe măsuța de telefon, n-ar fi pus și ele mâna să anunțe repede la 112. Le-o fi fost teama, că ele erau niște biete chei de ușă, nu de-alea bagaboante, cum sunt cheile franceze, știți?

Apoi, descrie comisarul cum a găsit cadavrele. Își dă și seama de vârsta aproximativă a fetiței, dar nu zice aproximativ 7 ani, zice circa 7 ani. N-am mai auzit cuvântul ăsta de când le ziceau secțiilor de poliție circă. Evident, aproximează și vârsta Doinei (chit că, așa cum aflăm din capitolul dedicat perspectivei lui Raul, deja o cunoștea, ca depusese femeia o plângere pentru violență domestică) și apoi ne zice că au fost ucise (iar ucise…uof…) cu furie, fiecare cu 15 lovituri de cuțit.

Uite, asta era o scenă teribilă de descris. Putea sta Daniel Luca pe scena asta un capitol întreg, să tot descrie locul crimei și să ne explice deducțiile. Dar nu stă. De ce să și stea? A numărat comisarul Raul repede loviturile de cuțit, a punctat că-s cheile cuminiți și hai, toată lumea ura și la gară, că printr-o scenă a unui omor am trecut cu toții, nu suntem noi aici pentru poveste. Vă zice Gogu că dacă-s 15 lovituri de cuțit e atât de mult sânge că nici nu poți număra plăgile înjunghiate. Se umple persanu’ de sânge de-și dublează greutatea!

Comisarul ăsta are ochi de legist, pe cuvântul meu, pentru că se uită la Doina cea omorâtă cu 15 lovituri (pe numărate!) furioase de cuțit și decretează că n-a fost violată. Corect, că semnele violului se văd cu ochiul liber, ca eclipsele alea pentru care nu-ți trebuie ochelari de soare. Ăsta când merge pe strada îți spune și cu câți bărbați ai făcut sex, despre ce vorbim… Robocoape? Unde ești, mă, să vii să iei lecții de empatie și cercetare de la comisarul Raul?

Trece polițaiul în revistă și faptul că holul și camera mică nu prezintă urme de deranj, dar și că în sufragerie lupta n-a fost de durată. Cum își dă seama că lupta n-a fost de durată nu știu, dar poate cheile alea cuminți sunt un indiciu. Pe pervazul exterior al geamului întredeschis sunt urme de sânge, dar apoi tot el constată că toate geamurile sunt închise și aerul e îmbâcsit. Ne hotărâm și noi, Sherock?

Mi-a plăcut mult și partea asta: ”Ridicăm urme papilare. Sunt foarte multe!”. Ce surpriză! Amprente multe într-un apartament locuit! Și nici nu mi-e clar cum le ridică, probabil că le ridică verbal, că imediat după ce decretează ridicarea urmelor papilare zice ”Hai să vorbim cu locatarii…”. Sper că se referea la ăia vii! Și da, măcar atât îi trece prin minte că s-ar putea ca tocmai soțul victimei să fie criminalul, având în vedere că, așa cum ni se confirmă din capitolul dedicat perspectivei lui Silviu, Doina a făcut plângere împotriva lui pentru violență domestică! Bravos, milițică, ai o pungă de pufuleți de la mine!

Când am zis că sper că voia să continue cercetările vorbind cu locatarii vii n-a fost o ironie, pentru că imediat după replica ”Hai să vorbim cu locatarii…” iese din bloc și-i cere unui agent să citeze toți vecinii pentru audieri a doua zi. E atâta urgență în crima asta că Raul decide să discute cu locatarii vii a doua zi! În fața blocului s-au strâns deja oameni mulți, presă, se aud blițurile, cum ar zice chiar autorul: ”Jos, nebunie!”. Dar comisarul e totuși om, căci își șterge cu mâneca niște ”lacrimi nerușinate”. Rușine, lacrimilor! Nu puteați aștepta să dea cu degetul mic de la picior în colțul patului ca să vă înfățișați?

Ancheta continuă la secție, iar anchetat e Nelu, fratele victimei, cel care a descoperit oroarea. Probabil că pe soțul victimei se gândise să-l audieze peste vreo săptămână, chit că abia își terminase gândul legat de acesta.

Din ancheta cu Nelu reiese că Doina era cam ușuratică, avea măcar un amant, dar cine știe câți alții s-au mai perindat prin apartamentul ei, ceva de genul zice Nelu. Aici se văd prejudecățile autorului, în detaliile astea, așa-zisele indicii care să explice și să conducă la adevăr. Cu alte cuvinte, ai amanți? Atunci ia niște zeamă de cuțit! Lasă că noi știm deja că Silviu a fost hipnotizat s-o omoare, că la momentul ăsta al acțiunii polițistul nu știe, dar știe autorul, nu? Of, of și-un cartof!

Avem și-o scenă de dinaintea dublei crime, când comisarul Raul îl cheamă la audieri pe Silviu, pentru că, așa cum am zis mai sus, Doina formulase o plângere împotriva acestuia pentru violență domestică.

”Bună ziua, sunt comisarul Raul. Vă rog să veniți la secție pentru că soția dumneavoastră a făcut o reclamație cum că ați lovit-o, ați abuzat-o fizic!”

”Domnule comisar, problema ei este că nu am făcut nimic din toate acestea, probabil că și-a dorit să o fac!”

Deduc de aici că acest comisar Raul e ceva polițai-vedetă, toată lumea știe imediat despre cine e vorba și la care secție să se prezinte. E un fel de Hagi al milițienilor, că așa-i și cu ”regele”, când zici Hagi toată lumea se gândește la Gică Hagi, nu la Hagi Tudose.

Și cum să nu-i placi pe polițiștii din romanele românești când ei sunt atât de autentici? Citez: ”Mi-am dat seama că femeia aceasta, soția dumneavoastră, încearcă ceva, dar nu știu ce… În momentul în care i-am cerut să aducă o dovadă de la Institutul de Medicină Legală, a dat din colț în colț…”. Păi da, dacă nu rămân urme de bătaie, sigur e cusută cu ață albă, știe comisarul, cum să nu știe, că doar așa băteau și milițienii, la talpi, să nu rămână urme. Serios, comisarul ăsta e mai prost decât jandarmii lui Louis de Funes! Mai ales că asta e toată ancheta pe care-o face în legătură cu reclamația pentru violență domestică. Pe cuvântul meu, asta e tot. Ba chiar îi oferă și-un pahar cu apă, ocazie perfectă pentru un dialog cringe:

”Vreți un pahar cu apă?”, ”Chiar vă rog!”, ”Poftiți!”, ”Mulțumesc.” – mărturisesc, aici mi-am imaginat cum țipă unul la altul, de parcă li s-au descărcat nu doar creierele, ci și aparatele auditive.

Capitolul Raul, adică povestea din perspectiva polițistului, debutează cum nu se poate mai bine pentru mine. Comisarul simte nevoia apăsătoare să discute cazul dublei crime cu al său coleg, subcomisarul Dumitru. Așa că îl invită la o bere și ”o cină formată din mici”. Nu știu pe ce să mă concentrez aici, recunosc. 1. Dacă-s colegi, de ce nu discută la birou? 2. De când stau micii în formație? Partea bună e că urmează un nou dialog care-mi provoacă niște crampe:

”Mulțumesc că ai acceptat invitația.”

”De ce nu, colega? Doar sunt singur, nu mă așteaptă nimeni acasă și nici nu am în seara asta vreo întâlnire cu o mândră…”

”De ce? Ești pe invers?”

”Nuuu, deloc!”

”Nu că aș avea ceva împotrivă, doar că nu vreau să îmi fie impusă cu forța această situație! E un lobby foarte puternic, după cum ai observat.”

O mizerie mai mare de dialog nu am citit nicăieri. Îmi pare rău, dar nu am alte cuvinte. Putea spune direct: sunt un comisar homofob, ipocrit, misogin, iar cine mă face să vorbesc urăște hârtia, pentru că nicio pagină n-ar trebui să suporte un asemenea text.

Dacă cumva aici a vrut să fie un schimb de replici amuzante, atunci mai bine ne zicea un banc cu Bulă care s-a apucat să scrie romane polițiste. Ce? Nu există bancul ăsta? Ei, eu cred că există…

Și continuă dialogul: ”Îmi aduc aminte să mușc din mic, așa că asta și fac. Îmmm, ce bun! Se vede pe fața mea.”, ”Raul, parcă te-ar fi sărutat o tipă faină!”, ”Să știi! Au un gust divin micii aici. Îmi provoacă de-a dreptul orgasm! Și atunci pentru ce să mă gândesc la femei?”. Dacă ar vedea Gutenberg la ce-i folosită invenția lui, ar fi distrus-o înainte de prima tipărire și s-ar fi îmbătat de moarte cu cerneală.

Nu redau tot dialogul, că faceți miopie și strabism în același timp, dar vă spun că subcomisarul Dumitru, cel care a participat și el la cercetarea la fața locului întreabă dacă a fost găsită arma crimei. Ăștia doi sunt colegi și nu doar că nu discută la birou despre caz, dar, de fapt, nu discută deloc! Mă rog, când aproape faci capătul la Solitaire nu ești vorbăreț, ești concentrat. Oricum, eu cred că nu-l prindeau pe criminal nici dacă ar fi dat peste el în apartament, spălând cuțitul în cadă.

Cina asta formată din mici are și darul de a ne prezenta personajul comisarului Raul mai în profuzime. Aflăm că a practicat rugby în tinerețe, până a suferit o comoție cerebrală. Autorul nu ne spune chiar atunci, dar noi intuim că imediat după s-a făcut polițist, că doar ce era să se și facă? Inginer? Sculer matrițer? Impresar artistic?

După ce aflăm cum Raul a fost șef de promoție la absolvirea Academiei de Poliție, acțiunea reîncepe, în sensul că polițistul se tot gândește la rezolvarea dublei crime. O bagă și pe Mirela, psihoterapeuta, soția înșelată de Paul cu Doina și cea care-l hipnotizează pe Silviu și-l determină să-și omoare familia. Evident că omul legii o tot dă înainte cu ucisul, ca orice șef de promoție pentru care nu faptele sunt relevante, ci prejudecățile. Cum ajunge să o bage pe Mirela în poveste nu e limpede. Clar e că Raul știe tot. A aflat el din anchetă, dar e anchetă top secret și Daniel Luca nu ne spune nimic despre ea.

În schimb, că tot am zis de bancuri, uite că ne spune un banc: ”Aici se află o groapă cu rahat, lângă ea – un stâlp și de stâlp e legată o funie. Te-ai prins? Nu? Ai căzut în groapă!”. Ahahahahaha! Ce-am mai râs! Cu lacrimi nerușinate!

Capitolul comisarului Raul, cel care ar fi trebuit să ne prezinte investigația se termină, după o lungă istorisire fără legătură cu povestea (cringe, foarte cringe!) și-un accident de mașină în care e implicat tocmai comisarul, cu descoperirea medicilor că milițică suferă de epilepsie: ”Mi s-a descoperit o boală ciudată, (…) dar care nu este câtuși de puțin compatibilă cu statutul de polițist.”. Între noi fie vorba, că suferea de epilepsie sau decunghie încarnată, comisarul Raul ar fi trebuit să fie maxim controlor de bilete pe troleibuz.

Pseudoromanul polițist se termină cu prezentarea poveștii din perspectiva Mirelei, care-l are la ea în cabinetul de psihoterapie pe Silviu și-i explică cum l-a hipnotizat și l-a determinat să-și omoare familia. Sau cum ar spune Daniel Luca, cum să-și ucidă familia. Îi prezintă și probele, și arma crimei, și totul se încheie absolut minunat când, în prezența subcomisarului Dumitru, ăla de nu știa absolut nimic despre caz, Mirela spune, ”făcându-i șăgalnic cu ochiul stâng: Mr deputy commisary, this is a closed file!”. Și fix așa am zis și eu când după pagina asta n-a mai urmat nimic și-am închis cartea.

Ca de obicei, vă spun că n-am nimic cu Daniel Luca, asta e un roast, atât, să ne mai descrețim frunțile. V-aș da și linkuri, dar asta e carte scoasă în regim propriu, la editura deținută chiar de Daniel Luca.