Timp de citire:

– Ți-a venit, mă, avocatul. Avocata, pardon. Îți scot cătușele, daꞌ ai grijă că te urmăresc prin geamul ăla. Nu mai face pe nebunuꞌ că s-a terminat. Da, mă?

Liviu a dat din cap și-a mormăit un fel de aprobare, pe care nici polițistul, și nici măcar el n-a înțeles-o. De fapt, nici nu-i venea să vorbească. Faptul că urma să discute cu avocata deja îl îngrozea, dar n-a refuzat întrevederea, pentru că așa scăpa de nenorocitele alea de cătușe. I le-au strâns tare, întâi la spate, apoi în față, atunci când au ajuns la secție și-au constatat că palmele și degetele i se umflaseră atât de tare încât păreau niște mânuși de box vineții. În mod normal n-ar fi trebuit să se întâmple asta, dar polițiștii, din răzbunare, au luat măcar vreo zece curbe în viteză. L-au aruncat dintr-o parte într-alta a banchetei, iar toate încercările lui Liviu de a-și folosi mâinile încătușate au făcut ca brățările să i se strângă și mai tare în jurul încheieturilor.

Avocata a intrat în încăpere aproape pe vârfuri, a mormăit și ea un salut și preț de câteva secunde și-a căutat cu privirea un loc în birou. Polițistul i-a tras un scaun mai aproape de clientul ei, cu toate că oriunde s-ar fi așezat i se părea mult prea aproape de Liviu. După ce au rămas singuri conform procedurii, au făcut un schimb de priviri din care el și-a dat seama că o intimida, cu toate că era un bărbat cam împuținat, osos ca un copil în creștere. Probabil că ochii săi tulburi o speriau, la fel cum, mai mult ca sigur, i-au speriat și pe polițiști, chit că ei n-au arătat-o sau, cine știe, tocmai din cauza aceea i-au strâns cătușele ca unui criminal în serie. Într-adevăr, era și Liviu un ceva în serie. Era un agresor în serie, unul de oameni mari.

– Ați dat vreo declarație? începu avocata cu întrebarea predefinită.

– Am dat, răspunse Liviu analizându-și încheieturile și degetele încă amorțite.

– De ce i-ați bătut pe oamenii ăia?

– N-am mai rezistat.

Pauza care a urmat datorită tăcerii avocatei a fost o invitație să continue.

– Sunt și eu părinte, știți? Am un băiat de 6 ani. E înnebunit să joace fotbal. Îl duc în fiecare sâmbătă la un teren și, nu că-i al meu, dar e cel mai bun.

Din nou o pauză, însă de data aceasta Liviu a tăcut ca să-și adune aer.

– Mă rog, îl duceam. Eu sunt divorțat, iar băiatul a rămas cu mama. Chiar nu m-a deranjat aranjamentul ăsta, știți? O mamă știe oricând mai bine decât un tată cum să-și citească puiul, dar câteva chestii știm și noi, tații.

Cum avocata a continuat să tacă și în noua pauză lăsată de Liviu, acesta a oftat și a cerut să vină polițistul. Voia să termine cât mai repede. Știa că urma să fie dus în arest, dar și că avocata nu avea cu ce să-l ajute. Femeia era acolo pentru că trebuia să fie, era un apărător din oficiu speriat de clientul său. Sigur, nu era criminal în serie, nu umbla pe stradă cu un cuțit cu care să cresteze trecătorii la întâmplare, cum s-a petrecut prin Londra. Cu toate astea, auzise niște povești despre indivizi care aruncaseră cu acid sulfuric pe fețele oamenilor pe care nu-i plăceau. A auzit și despre unii care înțepaseră femeile cu seringi. Așa că avocata avea de ce să se teamă, mai ales că nu-l cunoștea deloc, iar știrea despre un individ care bate părinți prin parcuri făcuse deja înconjurul țării.

Polițistul a rabatat fereastra și, fără să-i pese de musafirii săi, dintre care oricum pe Liviu îl desconsidera din principiu, și-a aprins o țigară lungă, un Kent, extras dintr-un pachet adus de la sârbi.

– Să vorbești rar, da?

– Da, da. Am crescut la casa de copii. Aia din Iosefin, aproape de spitalul de psihiatrie infantilă, dacă știți. Habar n-am cine sunt părinții mei. Am încercat să aflu, normal, pentru că asta e curiozitatea supremă, credeți-mă. M-am născut în ’89, în decembrie. Când a început Revoluția și timișorenii să fie omorâți, ăia – doctorii, securiștii, și unii, și alții, nu știu, au distrus multe documente din spital, printre documentele alea și pe cele legate de nașterea mea. Știu, o să spuneți că timișorenii omorâți de gloanțele Armatei, Securității ori teroriștilor au fost duși toți la Județean, iar maternitatea nu era acolo, era pe Odobescu. Și-atunci cum să nu existe nicio o hârtie despre nașterea lui Liviu Grigoraș, nu? Ce sens avea să distrugă cineva o astfel de hârtie? Singura explicație la care am ajuns mereu e că în decembrie ’89 am fost și eu la Revoluție. În burta maică-mii. Am concluzionat, din lipsă de alternative care să se susțină, că și taică-meu trebuie să fi fost alături de maică-mea în zilele alea. Și ei, părinții ăștia ai mei, nebunii ăștia, inconștienții ăștia, cretinii ăștia – că nici păcat nu e că vorbesc așa despre ei, atâta vreme cât nu-mi pot imagina cum arătau, în loc să stea acasă, s-au dus pe străzi. Poate la Catedrală, poate acolo unde-i acum Prefectura, nu știu, îmi dau și eu cu presupusul, vă dați seama. I-au omorât gloanțele, singurele despre care putem spune că au făcut ceva, că despre trăgători nu sunt încă destule dovezi. Îmi imaginez că maică-mea n-a murit pe loc. A fost dusă la Județean, chit că era gravidă.

Femeile împușcate nu mai apucă să nască natural. Cert e, în povestea asta pe care eu mi-am construit-o în minte, că a murit apoi. Nimeni de la orfelinatul din Iosefin n-a știut să-mi spună cine m-a adus acolo. Prima foaie pe care ăia au pus-o în dosarul meu de orfan e un proces-verbal de predare-primire. M-a predat un șofer de ambulanță de care n-am dat niciodată, iar de primire a semnat o infirmieră. Mi s-a spus că am stat fără nume până prin martie ’90, când și-au dat seama că aveau acolo un suflet în plus. Infirmiera mi-a ales numele, după un nepot care i-a murit în Revoluție.

Știu, știu, v-am luat de la facerea lumii, dar vă rog să aveți răbdare. Vă rog din suflet. Ăsta e singurul loc în care am timp să-mi explic faptele. Judecătorii o să fie prea grăbiți.

La 17 ani am plecat prima dată din centrul de plasament. Am stat până după BAC la o soră de-a unei asistente. Cred că asistenta și-a dat seama că nu eram o cauză pierdută, că mă ducea capul să învăț. Așa am luat BAC-ul și-am intrat și la facultate, la Agronomie, care era cam prima deasupra facultăților pe bani și ultima dintre alealalte, Medicină, Drept, Finanțe-Bănci, etc. Am reușit să mă angajez repede la Primărie. Doamna asta care m-a ținut la ea acasă în anul cu BAC-ul, în 2007/2008, mi-a aranjat postul. Acum nu mai contează. Am muncit pentru fiecare leu primit, că m-am simțit băgat pe ușa din dos, deci nu-mi mai e rușine.

În 2019 m-am căsătorit și tot atunci mi s-a născut băiatul. În 2024 am divorțat.

Tot din 2019 mă ocup de parcurile din oraș. Zilnic vizitez câteva parcuri și le verific. Arborii să fie toaletați, băncile întregi, aleile și spațiile verzi curate. Mă ocup și de parcurile care au locuri de joacă. Vă dați seama că din momentul în care am aflat că o să am un copil am luat la puricat fiecare parc cu loc de joacă, nu? Nisipul să fie curat, toboganele bine prinse, leagănele ancorate calumea, cimentul să nu fie crăpat, cățărătorile întărite. Am verificat totul de sute de ori. Devenisem conștient că locurile de joacă trebuie să fie sigure la orice oră.

După ce s-a născut băiatul, am ajuns să stau în parcurile alea mai mult decât stăteam acasă. Câte 8 ore zilnic în timpul programului, apoi câte 3 – 4 ore după serviciu. Plus weekendurile. Știam cât de important e pentru un copil să stea afară, să-și consume energia, să experimenteze. Măcar cât să doarmă noaptea și să-și lase părinții să respire. Mă uitam la băiatul meu cum se bucură de parc și-mi aminteam cum pe mine m-au ținut în camerele alea de orfelinat cu zilele. Vedeam soarele doar din curtea căminului, unde nu era decât pământ răscolit de prea multe picioare și câteva smocuri de iarbă. Nu tobogane, nu leagăne, nu cățărători.

În parcurile astea am văzut foarte mulți părinți. Nu m-am băgat niciodată în relațiile lor cu copiii. Mă concentram pe băiatul meu. Alexandru îl cheamă.

– Ok, hai să trecem la subiect, i-a tăiat-o polițistul, iar avocata din oficiu s-a bucurat.

– Da, da, a răspuns Liviu aproape mecanic, gândindu-se deja la faptele sale.

Am început pe 2 septembrie anul trecut. Țin minte pentru că a fost primul pumn pe care l-

am dat de când părăsisem căminul de copii. Am tremurat de spaimă și de adrenalină câteva ore bune. Mă așteptam să mă căutați.

Eram în parcul de pe Lidia, dimineața, ora 10? Cam așa ceva. Individul ăla i-a zis fetiței de vreo cinșpe ori cum să pună picioarele pe-o cățărătoare de aia din lemn. Fetița nu reușea nicicum să se coordoneze. Era mică, nu mai mult de doi ani. S-a frustrat foarte tare că nu-i ieșea, atât de tare încât a izbucnit. A fost aproape să cadă. Taică-su a prins-o, a luat-o în brațe pentru câteva clipe și, după ce-a pus-o pe câlcâie, s-a coborât la nivelul ei și i-a zis că dacă nu e în stare să facă la fel ca toți ceilalți copii din parc, data viitoare o s-o lase să cadă. Tocmai în clipa aia fetița se liniștise, îl putea auzi clar și răspicat. Când s-a ridicat de la nivelul ei și și-a îndreptat cămașa, m-am apropiat de el și l-am privit o clipă. Nu i-am spus nimic, ci doar i-am futut o directă în bărbie. Oricum nu era nimic de spus.

A doua oară a fost într-o duminică dimineață, în Parcul Bisericii, în Elisabetin. Fusesem la o cafenea din apropiere. Fosta mea soția uitase că era weekendul meu cu Alex și a plecat cu el la Castelul Corvinilor. Mai bine nu intram în cafenea, pentru că era plin de părinți cu copii. N-am rezistat decât vreo 10 minute. Am dat peste cap cafeaua și am pornit spre biserică.

Eu nu-s bisericos deloc, dar când te simți deznădăjduit faci multe lucruri.

Când să intru pe poarta bisericii, un tată ieșea cu băiatul. Îl trăgea după el așa cum își trag copiii după ei maimuțele de pluș.

Prinsesem curaj de prima dată, trebuie să recunosc.

I-am urmărit cum traversează strada și intră în parc. Tatăl i-a zis copilului că Doamne-Doamne nu-i iubește pe copiii răi care nu stau cuminți în biserică. Probabil că Doamne-Doamne ăsta lucrează pe niște căi tare discutabile, pentru că am intrat în parc și i-am spus băiatului că Doamne-Doamne mă iubește chiar și pe mine, chiar și dacă îl bat pe taică-su. Am putut să-l văd pe individ cum se face alb. De surprindere, de teamă, de regret poate? Nu mi-a păsat oricum. I-am futut un croșeu de stânga în pomete. Și nu mi-a mai păsat nici de faptul că nu mai era timp să intru la Doamne-Doamne și să-i cer iertare.

Decembrie 2024 a fost teribil de greu. Fosta soție m-a anunțat că pleacă la munte de Crăciun și la ski de Revelion. Norocul meu a fost că am apucat să-l duc pe Alex la căsuțele cu turtă dulce și plăcinte din Piața Operei și la caruselul din Piața Libertății. Ne-am dus pe acolo de câteva ori în timpul săptămânii, dar oricum a fost greu. Am reușit să-i dau și cadourile, cu toate că înțelegerea era să mă deghizez în Moș Crăciun și să-i le duc acasă la fosta soție. Culmea, fusese de acord cu planul meu, și l-a abandonat fără nicio remușcare cu două zile înainte.

Așa că în Ajunul Crăciunului am dat o tură singur prin centru. Era acolo un Moș Crăciun care făcea fotografii cu copiii, iar picii erau extaziați până la cer și înapoi. Dintre toți, o mamă și-un tată au smuls-o pe fetița lor care aștepta la rând să urce pe genunchii Moșului.

Parcă aveam deja magnet la căcaturile astea.

M-am apropiat discret să văd ce se întâmplă, de ce-au luat-o de acolo atât de violent și care erau explicațiile. A trebuit să-i urmăresc până când au ieșit din târg ca să-i pot auzi. Se grăbeau la Gigi și Delia, cine dracuꞌ or fi fost și ăia. Îi repetau fetiței că ea e vinovată că n-a apucat să facă poză cu Moș Crăciun, că ei i-au zis să nu stea așa mult la colinde.

Eram indecis.

I-am devansat și chiar atunci am auzit-o pe mamă spunându-i fetiței că dacă nu încetează cu plânsul, Moș Crăciun nu mai vine deloc, pentru că Moș Crăciun nu-i suportă pe plângăcioși. Fetița a izbucnit și mai tare. Taică-su a aprobat-o pe mamă. O mașină trecuse prin fața noastră și farurile albe au tremurat în pupilele speriate ale copilului. M-am oprit în fața lor și i-am tras un dos de palmă proastei. N-am așteptat nicio reacție și i-am futut un picior în piept și tatălui. Vă jur că fetița s-a oprit din plâns. Aș fi vrut să-i zic că părinții ei sunt niște cretini mincinoși, dar, sincer, n-ai vreme de așa ceva când bați oameni în centrul orașului.

Primăvara asta a fost a patra oară. Nu-l mai văzusem pe Alex de vreo trei săptămâni, nici măcar prin apel video pe WhatsApp. Nu cred că fosta soție a intenționat. Pur și simplu s-a întâmplat. A fost groaznic. Am avut coșmaruri. Visam că-l pierd în parc. Că cineva sau ceva mă trăgea de lângă el.

Eram în Parcul Copiilor, care era aproape gol, și inspectam toboganele. O bunică îi repeta compulsiv nepoatei că dacă nu coboară, ea pleacă și-o lasă acolo, cocoțată în căsuța cea mai înaltă. După vreo cinci minute de repetat ca o moară stricată, netoata chiar a plecat. Am urmărit-o cu privirea. Eu eram la doi metri de fetiță, iar cretina se îndepărtase cel puțin două sute de metri și continua să meargă. O dată nu s-a uitat în urmă. Evident că fetița s-a speriat și a început să plângă și să țipe, dar meschina aia a continuat să se îndepărteze.

Mi-am imaginat că în doi pași avea să treacă în iad. Eram atât de aproape de nepoata ei, eu, un străin, care puteam fi oricine și să am orice intenții, iar ea, o babă proastă, ar fi fost prea departe să poată face ceva.

N-am pus niciodată mâna pe copiii altora, așa că am strigat cât am putut de tare. Abia atunci, la strigătul meu, nu la chemarea disperată a nepoatei, hoașca s-a întors și a pornit spre noi, spre nepoata ei lăsată în grijă cu maximă încredere, și spre mine, un străin. Nimeni altcineva nu mai era în jur. Când nenorocita aia a ajuns lângă tobogan, mi-am băgat mâna în permanentul ei mov și-am tras-o până am dat-o cu curul de pământ. Cred că i-am zis să nu mai facă asta niciodată, câte zile o mai avea, că altfel o găsesc și-i rup picioarele.

Mi se pare că babelor le e mai frică să li se rupă picioarele decât să fie omorâte.

Uneori am impresia că Doamne-Doamne, sau Universul, așază lucrurile cu mâna.

Mă întorceam acasă după ce l-am lăsat pe Alex la maică-sa. Fusesem cu el la un loc de joacă unde și părinții pot să se dea pe tobogane. Ne-am dat de numa-numa! Spre final, a observat el cum un tată și-a cam scuturat fiul. Am observat și eu, dar eram în timpul meu cu Alex și, oricum, n-aș fi fost niciodată violent de față cu el. Dar Alex mi-a povestit ceva, o bălmăjeleală de aia de copil obosit, care nu-și găsește cuvintele și care inventează când nu știe ce să-ți răspundă. Când l-am lăsat la maică-sa, am stat puțin de vorbă cu ea, sanchi. Eu mă uitam să văd cum se înțelege băiatul cu iubitul maică-sii. N-am văzut nimic ciudat, Alex chiar s-a dus singur la el, vesel și abia așteptând să-i spună bancul pe care i-l zisesem eu pe drumul spre casă. Am plecat de acolo vag liniștit, repetându-mi că mintea îmi spune minciuni datorită scenei de la locul de joacă.

Așa am intrat în Parcul Carmen Sylva. La vaporașul de lemn de acolo era o mamă și-un băiețel care se certau pentru că cel mic nu voia să plece. A fugit de ea și s-a împiedicat într-o creangă. Și-a rupt pantalonii și avea o zgârietură.

Pentru copii, e capătul lumii de fiecare dată când le negi realitatea.

Maică-sa a zis întâi că n-a pățit nimic, să nu mai plângă. Încă nu văzuse haina ruptă. Când a observat-o, i-a tras copilului o palmă care a răsunat cu ecou și a șuierat un ”Eu te-am făcut, eu te omor!”.

De-asta zic că uneori chestiile par sunt puse cu mâna să se întâmple.

A fost prima dată când am dat cu pumnul într-o femeie. I-am auzit dinții rupându-i-se în gură. Am tras-o de păr vreo douăzeci de metri, peste toate crengile căzute și prin niște tufe. Am scos-o din boscheți vărgată ca o zebră și parcă aș fi continuat să-i fac rău, căci auzeam în buclă ”Eu te-am făcut, eu te omor! Eu te-am făcut, eu te omor! Eu te-am făcut, eu te omor! Eu te-am făcut, eu te omor! Eu te-am făcut, eu te omor!”.

Cred că de aici ați început să mă luați în serios. Știrile ziceau că i-am rupt zece dinți. Poate. N-am cruțat-o deloc pentru că era femeie.

A șasea oară s-a întâmplat tot în Parcul Lidia. La ieșirea de pe terenul de fotbal. Idiotul ăla cred că era și beat, că a dat un croșeu de rahat, de care m-am ferit foarte ușor, iar când i-am trosnit un uppercut în bărbie, i-am stins lumina. Urlase tot timpul la fiu-su și cred că cea mai blândă insultă a fost ceva de genul ”Ești prost ca mă-ta!”. A intrat pe teren și i-a tras un șut în fund, dar aș minți să spun că atunci m-am decis să-l trosnesc. Am avut curaj, de lucrul ăsta pot să-mi dau seama acum, pentru că omul era cât un dulap, cu niște palme ca două bucăți de faianță mare.

Și așa ajungem în prezent.

Niciodată n-am premeditat chestiile astea, să știți.

Zilele trecute eram în părculețul de la Punctele Cardinale și reparam, că uneori pun mâna și eu, portița gardului care împrejmuiește locul de joacă. În parc a intrat o grupă de preșcolari supravegheați de-o educatoare și o îngrijitoare.

Copiii au început să alerge, să se dea pe tobogane, să se hârjonească și să se certe pe cine trebuia să se dea primul în leagăn. Fetițele au decis, mai degrabă au impus celorlalți băieți, că primul care să se dea în leagăn să fie un băiețel dolofan. Dintre toți băieții, era singurul rotofei, iar părul negru și des contrasta puternic cu pielea albă. Mai ales cu cea a obrajilor, care începuseră să fie roșii de la efortul pe care puștiul îl depusese să ajungă primul la leagăn. Toți ceilalți băieți îi strigau ”Grasule! Grasule!” și tot fetițele alea erau singurele care încercau să-l apere, în timp ce de pe bancă educatoarea și îngrijitoarea râdeau ca proastele. Când a trebuit să se urce efectiv în leagăn, băiatul s-a poticnit, și-asta i-a făcut pe colegii săi să urle și mai tare ”Grasule! Grasule!”.

Era o scenă clasică, pe care am trăit-o ori văzut-o de nenumărate ori când eram copii.

După câteva încercări nereușite, pentru că puștii ăia nu-l iertau deloc și-l presau cu răutate, băiatul s-a întors către unul dintre ei și i-a zis un ”Du-te-n pizda mă-tii!” plin de frustrare. Era complet roșu la față și ochii parcă-i tremurau de sub sprâncenele de-un deget. Cel înjurat, care era și cel mai bine îmbrăcat dintre toți copiii, a fugit la educatoarea care, de fapt, își rata complet misiunea. Apoi, îngrijitoarea s-a ridicat de pe bancă și l-a smucit pe puștiul dolofan din leagăn. A luat niște nuci căzute în iarbă și, practic, l-a pus la colț, cu genunchii pe ele, în fața tuturor copiilor.

Mi l-am imaginat pe Alex, pentru că și copilul ăsta avea aceeași privire speriată pe care o are și băiatul meu când nu înțelege ce i se întâmplă. I-a zis în gura mare ”Hai, grasule! Aici să stai dacă vorbești urât!”, după care l-a urmărit un minut întreg, poate mai mult, cum tot corpul îi tremura încercând să stea cu genunchii pe nucile alea verzi.

Aș fi putut interveni, dar mi-aș fi distrus orice șansă. Așa că am suferit alături de puști, cu gândul la Alex al meu, cu gândul la bucăți din copilăria mea, iar după ce-au plecat din parc, am mers în urma lor. Am așteptat-o pe îngrijitoare să plece către casă și m-am luat după ea.

În Botanic, pe la mijlocul parcului, am oprit-o și i-am amintit ce făcuse. Inițial a vrut să mă ignore, dar la un moment dat cred că și-a amintit că e unul în oraș despre care se spune că bate părinți. N-avea de unde să mă recunoască, totuși. În fine, am apucat-o de cotul stâng și-am dus-o lângă un copac unde văzusem niște pietre. S-a pus singură cu genunchii pe ele și m-a ascultat cum o descriam grasă, cu dinții încălecați și cu părul de pe mâini năclăit de sudori reci, de parcă era un măgar speriat.

Asta a fost tot. Voiam să-i fut și una, dar eram totuși într-un parc central și știam că sunt camere de supraveghere și destui trecători.

Liviu tace pentru câteva secunde, cât să-i dea timp polițistului să termine de scris fraza.

– Aș vrea să spun că-mi pare rău, dar cred că înainte de asta vreau să-i aud pe fiecare dintre cretinii ăștia cum le cer iertare copiilor.