Timp de citire:

Șeful i-a strâns la el în birou. Cu toții aveau ochii roșii și cearcăne, dar încercau să reziste. Își umpluseră pe rând cănile de la espressorul automat de pe hol și beau din ele cu înghițituri mici și dese, doar-doar avea să le mai treacă din oboseală. Dacă își adunau între ei orele de somn din ultimele 24 de ore, nu strângeau 8.

Era al cincilea omor în decurs de o lună și șeful simțea că plutea deasupra lui ghinionul. I se părea că de la un omor la altul efortul pe care faptele îl ceruseră fusese tot mai mare.

Primul omor a fost ceea ce în limbaj popular se numește crimă pasională, urmată de sinuciderea făptuitorului. Zona de vile scumpe din Dumbrăvița a fost atracția presei vreo câteva zile, dar singurul moment care l-a făcut pe Fabi să aibă o aritmie a fost când unul dintre ofițerii nou-veniți a zis că abia așteaptă un omor calumea.

A urmat o altă crimă pe același tipar, numai că individul nu și-a mai luat viața, ci a încercat să fugă. L-au prins la Lugoj în toaleta trenului de București, iar asta le-a dat puțin de lucru, însă mai avuseseră zeci de alte cazuri fix la fel și au rezolvat speța într-o jumătate de zi. Cum nu găsiseră cuțitul la fața locului, și-au zis că e bine să presupună că arma se afla încă asupra criminalului, lucru care s-a confirmat. Unul dintre ofițerii mai tineri și-a scos pistolul înainte să-l captureze pe autorul crimei. N-a fost nimic spectaculos, dar a părut totuși ca o secvență dintr-o intervenție a polițiștilor din State, ceea ce l-a făcut pe criminal să se scape în pantaloni.

Al treilea omor s-a petrecut în prima zi de Paști, când toți erau acasă și le-a fost greu să se desprindă din brațele copiilor ori să plece de la întâlnirea cu părinții. Cu toate că polițistul de la postul comunal nu raportase că ar exista indicii că s-ar fi săvârșit un omor, șeful i-a trimis la Poieni Strâmbu pe cei doi ofițeri care erau de serviciu. Au găsit cadavrul întins pe iarba din jurul fântânii, cu ochii închiși și doar puțin mov în jurul gurii. Dacă n-ar fi avut mâinile sucite invers din încheieturile coatelor, ar fi putut părea că doarme. Instinctul l-a făcut pe ofițerul mai în vârstă să ceară prezența procurorului și a legistului la fața locului. Ca atare, de la Timișoara au mai plecat trei Loganuri albe. Criminalistul a văzut primul semnele, apoi legistul a confirmat pe bază de experiență. Cele două urme pe gât și antebraț nu semănau cu genul de zgârieturi pe care fata blondă întinsă la picioarele lor le-ar fi putut căpăta în căderea ei în fântână. După acest moment, erau convinși că nu fusese un accident, așa că, având jumătate de acord din partea procurorului, au pus șapte scaune la cinci metri de cadavru și le-au cerut prietenilor fetei să urmărească cercetarea la fața locului. Unul dintre ofițeri a stat deoparte și n-a făcut altceva decât să-i observe pe cei șapte. Nu i-au mai lăsat nici măcar să meargă la baie, situație față de care aceștia protestaseră, însă un alt ofițer a ridicat tonul cu fermitate, iar ecoul văii în care se aflau le-a tăiat orice pornire de împotrivire. Când criminalistul și-a terminat treaba, s-a uitat la pădurea verde din spatele celor șapte. A inspirat adânc aerul curat, detașat complet de cadavrul de lângă el, apoi a fost chemat de ofițerul care discuta cu procurorul. A dat din cap și și-a deschis trusa, după care s-a oprit în fața celor șapte. A întrebat din priviri cu care să înceapă, iar ofițerul i-a răspuns că îi e indiferent. Criminalistul a prelevat, pe rând, de la fiecare, probe biologice de sub unghii și de fiecare dată că le-a analizat printr-o lupă. După ce a făcut același ritual chiar sub ochii tipei cu păr creț, s-a întors la ofițerul care încă vorbea cu procurorul și i-a șoptit ceva. Stătea de jumătate întors cu spatele către cei șapte, așa că au văzut cu toții cum criminalistul punea sub lupă bețișorul cu vată în vârf. Fata creață a tremurat vreo jumătate de minut, apoi a izbucnit în plâns și a părut că rămânea fără aer. Ofițerul a oprit cronometrul telefonului și i-a arătat procurorului ecranul: 58 de secunde. A zâmbit ca o vulpe și l-a anunțat victorios că a câștigat pariul. Criminalistul a zâmbit și i-a făcut nebuni pe amândoi. Nu ar fi crezut vreodată că vrăjeala cu analizarea la lupă a probelor biologice de sub unghii putea să funcționeze. Declarația de recunoaștere s-a coroborat cu ADN-ul victimei găsit sub unghiile făptuitoarei și cu mesajele de amenințare pe care le-au găsit doar în telefonul fetei omorâte. Lipsa alcoolului ori a drogurilor în sângele victimei a demontat orice posibilitate ca aceasta să se fi precipitat accidental în fântână.

Ca să-l prindă pe autorul omorului cu numărul patru au avut nevoie de cinci zile. Erau în timpul ședinței operative de luni dimineață și, printre altele, au fost anunțați că un deținut evadase de la locul de muncă. Au ridicat din umeri, pentru că nu era prima dată când se întâmpla și, de obicei, evadații erau prinși destul de repede și fără probleme. Și-au continuat ședința operativă glumind, dar s-au abținut să râdă prea tare când șeful lor s-a întrerupt din vorbit ca să răspundă la telefon. În timp ce asculta vocea de la celălalt capăt, s-a uitat către ei cu subînțeles. Le-a zis apoi că cineva sunase la 112 pentru că auzise scandal dintr-o curte învecinată. Când agenții de ordine publică au ajuns la apel și au deschis poarta de metal, au găsit o bătrână desfigurată și cu limba ițindu-se printre buze. Același ofițer nou-venit a întrebat la ce adresă era locul faptei, iar când șeful a rostit strada Constantin cel Mare, atât el, cât și ofițerul cel mai vechi de la Omoruri s-au gândit la același lucru. Adresa era foarte aproape de șantierul Iulius Town, unde erau scoși la muncă deținuții de la Popa Șapcă. N-au mai așteptat să li se spună de unde evadase pușcăriașul, ci s-au întors în birouri, și-au luat mapele, tocurile pentru Glock și și-au ridicat armele din rastel. Și-au folosit toate sursele ca să obțină informații și i-au rugat pe toți ceilalți polițiști să facă la fel. Au vizionat zeci de înregistrări ale camerelor de supraveghere din oraș și l-au pierdut pe criminal de fiecare dată. La penitenciar nu-l vizitase nimeni în cei doi ani de când era închis, pentru că nu mai avea familie. Singura formă de comunicare cu exteriorul liber era o scrisoare primită de la o adresă din Albina, însă funcționarul penitenciarului nu menționase în registru și numele expeditorului. S-au dus la adresă și au fost precauți când au găsit doar o casă dărăpănată și părăsită, la un capăt de stradă dinspre câmp, unde mai erau alte două case la fel de dărăpănate și la fel de părăsite. Au ținut locuința sub observație două zile, după care s-au concentrat mai degrabă pe audierea colegilor și amicilor din pușcărie ai criminalului. L-au prins în a cincea zi, când ofițerul nou-venit a zis că instinctul îi spune să meargă înapoi la adresa din Albina. Singura colegă de la Omoruri s-a oferit să-l însoțească, iar șeful a fost de acord pentru că rămăsese fără idei. La sugestia colegei, au lăsat mașina departe și s-au apropiat de casa dărăpănată prin câmp. Le-a fost puțin frică atunci când lătratul unor câini părea să vină din mai multe direcții și au stat cu sprayul lacrimogen pregătit tot timpul, însă nu l-au folosit deloc. Tot colega a fost cea care, folosindu-se de binoclu, a văzut foc în curtea casei de lângă adresa de la care fusese expediată acea scrisoare. Au fost două ore lungi până când au reușit să înconjoare casa. Au intrat în curte cei de la SAS, urlând ”Poliția!” de mai multe ori și atât de tare încât vocile le-au plutit peste lanurile de grâu. Criminalul a fugit prin câmp, exact cum voiau ei. L-au urmărit cu termoviziunea și l-au văzut cum se apropia de ei, apoi au dat drumul câinilor și s-au pus pe miștouri, chiar dacă peste râsetele lor se auzeau strigăte viscerale.

”S-a făcut săptămâna și suntem pe nicăieri”, a început șeful, dar niciunul dintre ofițerii din fața sa nu s-a foit în scaun. ”L-au sunat pe Inspectorul Șef de la București să-l anunțe că trimit o echipă de la Serviciul Omoruri să ne sprijine.”

”Și procuroarea acceptă treaba asta?”

”Acceptă, cum să nu, că și pe ea au sunat-o de la Parchetul General.”

”Chiar am făcut tot ce puteam. Uneori durează mai mult până-i prindem, alteori nu-i prindem deloc.”

”Nț. Știi prea bine că nu se acceptă așa ceva. Și, oricum, trebuie să-l prindem, dă-l în morții mă-sii! Nu ne dăm bătuți când știm că un dezaxat umblă liber pe străzi!”

Șeful a ridicat tonul luat de val, dar s-a liniștit după ce nu și-a mai auzit gura vorbind. Ofițerii săi chiar făcuseră tot ce le stătuse în putință. Acum îi vedea extenuați și știa foarte bine că asemenea oboseală nu făcea decât să le încețoșeze mințile și instinctele. Ar fi vrut să le spună ceva, dar nici el nu mai avea idei. A sperat degeaba să deschidă careva gura, așa că le-a mulțumit pentru prezența la ședința operativă, iar polițiștii au plecat în liniște.

”Biță!”

Polițistul l-a privit pe șeful său care stătea sprijinit în tocul ușii.

”Bă, n-am vrut s-o spun în ședință, dar trebuie s-o spun că poate s-o rupe dracului ghinionul. Bă, eu cred că tu ai cobit atunci când ai cerut un omor calumea.”

”Șefu, dar eu n-am …”

”Da, mă, știu, știu. Ziceam și eu așa, că poate pe viitor nu te mai plângi când îți intră pe tură un omor între bețivi. L-ai prins pe ăla de la Albina, prinde-l și pe ăsta, băga-l-aș în pizda mă-sii.”

Biță a dat din cap, dar șeful a plecat fără să-i mai dea șansa să spună că-i pare rău pentru ce-a scos pe gură la începutul lunii. Petro, colega lui de birou, s-a uitat lung către el și l-a întrebat:

”Chiar ai zis prostia aia?”

”M-a luat gura pe dinainte.”

”Prost mai ești câteodată. Știi că-i superstițios. Toți suntem. La Omoruri dacă ești ghinionist, ajungi să fii cel mai prost polițist dintr-un inspectorat.”

Biță nu i-a mai zis nimic, mai ales că știa și el că, într-adevăr, chiar nu mai era nimic de zis. A privit-o doar în ochii ei albaștri ca să-și dea seama dacă Petro era dispusă să meargă pe mâna lui încă o dată. I-a răspuns printr-un oftat, apoi și-a scos telefonul din buzunar și l-a sunat pe șotul ei ca să-l roage să ducă el copiii la înot în acea seară. Biță și-a împreunat mâinile ca într-o rugăciune, mulțumindu-i colegei sale, după care a pus de-o cafea în filtrul cumpărat cu 30 de lei din Auchan. Nu voia să renunțe la el, chiar dacă espressorul de pe culoarul Serviciului de Investigații Criminale facea cafeaua mai repede.

La ora 17, șeful a intrat iar în birou și i-a privit pe amândoi cu aceeași privire obosită pe care o aveau și Petro și Biță.

”Mergi, mă, acasă. Arăți de parcă ai tăiat ceapă toată ziua. O mai ții și pe fata asta după tine. Ai uitat că are copii acasă?”

”Nu-i stres, Fabi, mă suplinește bărbată-miu.”

”Încă puțin, colonele, a completat și Biță. Am vorbit cu Nina și vine și ea aici.”

Șefului i-a venit să-i spună lui Petro că se teme ca nu cumva bărbatul ei s-o suplinească definitiv, dar și-a înghițit replica. Știa că era o replică tâmpită. Soțul lui Petro fusese prevăzut înainte de căsătorie despre ce înseamnă să fii polițist la judiciar, iar ea fusese suficient de inspirată să testeze limitele bărbatului ei înainte.

”Vine aici procuroarea?” a întrebat Fabi, în schimb.

”Da. Vine să revedem toate materialele pe care le-am strâns.”

”Tu vrei s-o combini, mă!”

Biță n-a negat, dar tot ce-a fost în stare să facă a fost să râdă puțin din colțurile gurii.

”Treaba ta. Vezi că-i mai mare decât tine cu vreo 5 ani și nu-i genul care pică ușor.”

”Așa-i, nu pică ușor, tocmai de-aia am făcut o înțelegere cu ea: dacă îi prind criminalul, ieșim la film și cină.

”I-auzi la el! Păi și dacă vă combinați, cum o să arate? Polițistul de la Omoruri cuplat cu procuroarea de la Omoruri?

”Nu, boss. Dacă-l prind pe ăsta și-o cuceresc pe Nina, îmi fac raport de mutare la Antidrog.”

Fabi a râs scurt și isteric, apoi a dat din mână și a plecat acasă. Dacă Biță avea să-l prindă pe criminal, primea cel mult un salariu de merit de 20%, nu vreo avansare la Crimă Organizată.