Timp de citire:

La cum începe romanul, și la cum m-am obișnuit cu John Grisham, n-aș fi zis că Ultimul jurat o să aibă atât de puțină acțiune.

Ultimul jurat spune, de fapt, povestea unui tânăr absolvent de jurnalism – Willie Traynor care aterizează în Clanton, Mississippi (oraș ficțional creat de John Grisham, folosit ca scenă a acțiunii în alte romane) și care, la scurt timp, e pus în situația de a deveni proprietarul ziarului local, lucru care se și întâmplă pentru că Willie are o bunică suficient de bogată cât să cumpere un ziar falimentar.

Și ce are asta a face cu thrillerele juridice (legal thriller în engleză) pe care le scrie Grisham? Păi are că fix la începutul poveștii se petrece o crimă absolut odioasă, precedată de un viol la care asistă și copiii victimei. Suficient material să te îngrozească, serios!

Și cred că Grisham l-a ascultat cu atenție pe Vonnegut când acesta din urmă a spus că trebuie să le pui cititorilor în față toate informațiile, astfel încât să-și poată termina singuri povestea în caz că paginile cărții le sunt mâncate de gândaci.

Totuși, în Ultimul jurat scriitorul american a exagerat, oferind repede criminalul pe tava cititorului. Și dacă asta a mai făcut-o, fie, dar mă așteptam la ceva mai mult pe parcursul capitolelor legate de desfășurarea procesului (așa cum îmi amintesc eu din Și vreme e ca să ucizi). Neah, John Grisham n-a creat aici niciun suspans, nicio răsturnare de situație. Mai mult, înainte ca juriul să se pronunțe asupra vinovăției criminalului, acesta îi amenință cu moartea pe jurați, încercând astfel să-i determine să nu-l trimită la ștreang sau cum o fi fost în 1970 pedeapsa cu moartea în Mississippi.

Inima începe să-ți bată din nou mai tare spre finalul romanului, când, după eliberarea condiționată a criminalului, trei dintre jurații care l-au găsit vinovat sunt omorâți. Ține mult suspansul? Nu chiar, pentru că dacă ai citit cu atenție povestea n-ai decât două variante cu privire la identitatea asasinului, cea de-a treia, adică violatorul criminal, fiind mult prea evidentă chiar și dacă ai respecta la virgulă sfatul lui Vonnegut de care ziceam mai sus.

Nu dau spoilere pentru că Ultimul jurat rămâne, chiar și așa, o poveste interesantă, măcar din perspectiva faptului că John Grisham știe să pună pe tapet imensele hibe ale sistemului judiciar (și penal) din Statele Unite ale Americii, indiferent de faptul că acțiunea romanului se petrece în anii 70.

Dacă vreți să citiți cartea asta, n-o faceți cu gândul că o să alergați după indicii. Nu, o să parcurgeți un soi de bildungsroman, în sensul că veți asista la maturizarea lui Willie Traynor, tânărul jurnalist care, odată devenit proprietarul ziarului local (și redactor-șef în același timp), are de ales între a practica un jurnalism de tip informativ sau unul de tip senzaționalist. E interesant de explorat cum Traynor jonglează între a reda faptele și de a se folosi de o crimă odioasă pentru a crește tirajul ziarului.

Recomand? Recomand, dar numai dacă-ți place John Grisham și, în numele romanelor The Pelican Brief sau The Client, poți să-i ierți că s-a întins pe mai bine de 400 de pagini (cel puțin în formatul de buzunar pe care l-am citit eu, apărut la RAO). Altfel, nu-i chiar carte de cumpărat de la chioșcul din gară și de citit pe tren. Sau e, că la noi faci două zile de la Timișoara la Constanța. Și nu, ce zice The New York Times (că e una dintre cele mai bune cărți ale sale) e doar un cârlig de marketing, pe care RAO l-a pus pe copertă 1 pentru cei care n-au citit nimic de Grisham.