Timp de citire:

Nina a ajuns la biroul lor la ora 18, când toți ceilalți plecaseră acasă, istoviți și deziluzionați. Arăta la fel de obosită ca Petro și Biță, dar mai bine decât amândoi, pentru că nu alergase pe străzi zi și noapte și nici nu avea copii. Și-a trântit servieta masculină pe masa lui Biță și i-a zâmbit lui Petro, apoi i-a făcut un compliment pentru noua culoare a părului. S-a plâns că al ei se ungea foarte repede, iar drept urmare și l-a adunat în vârful capului, într-un coc dezordonat. Petro i-a răspuns tot cu un compliment, lăudându-i manichiura.

– Fetelor, eu mai fac niște cafea, le-a întrerupt Biță, fără să aștepte vreun răspuns.

Au potrivit monitorul lui Petro încât să vadă toți trei foarte bine și au tăcut, privind încruntați imaginile. Le revedeau a zecea oară și erau atât de sătui că nu mai tresăreau deloc. Au început tocmai cu momentul în care corpul era aruncat în Bega. O persoană îmbrăcată în negru complet, cu capul acoperit, ducea în spate un geantă de voiaj imensă. A coborât, apoi, pe malul drept, la vreo 50 de metri de Uzina de Apă, a așezat bagajul pe pământul nisipos, a deschis fermoarul și a scos dinăuntru un trup de om. În niciun moment nu a părut să se chinuie, dar, în același timp, nici imaginile pe care le aveau ei nu erau prea bune. A întins trupul pe jos și l-a rostogolit de trei ori, până a ajuns în Bega, după care l-a îmbrâncit spre mijlocul apei, cât să înceapă să plutească puțin. L-a poziționat cu picioarele spre centrul orașului și l-a împins de umeri, lansându-l în apă ca pe-un manechin gonflabil. Era ora 3 și jumătate dimineața, când nimeni nu vede și nu aude și nimic bun nu se întâmplă. Persoana în negru a urcat înapoi malul și s-a îndepărtat de Uzina de Apă pe strada Garofiței.

– O pierdem pe camere la intersecția cu strada Zimnicea, a oftat Petro.

– În zonă sunt patru hoteluri, parcă așa ați spus? a întrebat Nina.

– Da. Nu se vede nimeni revenind la vreunul dintre ele după momentul 3 jumate. Eu îmimențin părerea și zic că nu-i curvă.

– Lucrător sexual, l-a corectat procuroarea, dar Biță știa că a zis-o la mișto, chiar dacă tonul ei a fost serios. În regulă, hai să ne mai dăm o dată cu presupusul despre cine ar putea fi criminalul.

Petro s-a întins către imprimantă, a tras din ea o coală, apoi a luat de pe masă un creion. Prima întrebare era dacă persoana în negru era bărbat sau femeie. Ușurința cu care manevrase cadavrul ducea cu gândul la un bărbat, dar Biță le-a spus că sunt femei de 50 de kilograme care pot ridica deasupra capului o halteră de două ori mai grea.

– Avem femei dintr-astea în oraș?

– Nu. Clubul sportiv s-a desființat de foarte mult timp.

– Atunci înclinăm balanța tot către un bărbat?

– Nu, s-a opus Petro. Am văzut femei foarte puternice atunci când situația o cere. Ca să nu mai zic de nebunii care în episoadele maniacale sunt incredibil de puternici.

– Ok, n-o să inventariem toți nebunii din Timișoara. Ce zici criminaliștii?

– N-au cum să-și dea seama din imaginile astea, i-a răspuns Biță. Nu-și pot da seama nici măcar de înălțimea persoanei. Există păreri împărțite cum că autorul faptei ar avea un defect de mers. Eu zic că n-are. Uite, presupusul defect de mers se observă doar pe ultima cameră de supraveghere pe care mai vedem persoana, în intersecția cu strada Zimnicea.

– Poate aici s-a relaxat, a intervenit Petro.

– Să zicem că-i așa cum spui. Au criminaliștii în baza de date pe cineva cu defect de mers? Bărbat sau femeie, nu contează.

Biță a râs ușor și i-a explicat că nu se implementează așa ceva în baza de date. Cel mult pot avea noroc ca vreun polițist să recunoască mersul pe baza numeroaselor interacțiuni pe care le-au avut de-a lungul timpului cu tot felul de nenorociți. Nina a pufăit zgomotos și s-a trântit pe spătarul scaunului, exasperată că pierdeau persoana lor în negru într-un cvartal, de parcă ar fi intrat în pământ sau ar fi răpit-o o navă extraterestră.

– La cum arată lucrurile, ambele variante sunt posibile, a continuat să chicotească Biță.

– Și ziceți că i-ați luat la puricat pe toți locuitorii din zonă? Sunteți siguri?

– Locuiesc în zonă aproape o mie de oameni. Asta doar ce știe baza de date, dar pot fi în realitate mai mulți, pentru că nimeni nu-și mai declară adresa unde locuiește în fapt. E imposibil să-i iei la puricat. Ideea e că nu există nicio persoană din zona asta care să fi avut antecendente penale, cu toate că ăsta nu e un criteriu bun pentru triere.

– Pot să înjur? Da? Să-mi bag pula! a tunat Nina.

– Teoria mea e că persoana noastră nu locuiește în cvartalul ăsta. E o zonă populată, așa că a așteptat undeva ascunsă până dimineață, când oamenii au început să plece la muncă și așa s-a pierdut în mulțime.

– Amintește-mi din nou: de ce crezi asta?

– Pentru că nu vine cu cadavrul în spinare tot dinspre Garofiței cu Zimnicea. Vine dinspre strada Rozelor, dar nu se vede nicăieri pe camere, deci bănuiala mea e că, de fapt, vine dinspre Colonia Radio. Nu te uite așa, e o stradă de pe celălalt mal, în spatele Uzinei de Apă. Am observat că atunci când mai pornesc ăștia hidrocentrala, nivelul Begăi e foarte scăzut. Poți trece de pe un mal pe altul pe jos fără să te uzi la gambe, măcar.

– Ok, ok! Avem un criminal, nu știm dacă-i bărbat ori femeie, dar care e suficient de puternic să ducă în cârcă un geamantan cu un cadavru înăuntru. E îmbrăcat complet în negru, trece pe sub trei camere de supraveghere și se pierde ca măgarul în ceață. O să merg pe intuiția feminină a lui Petro și considerăm că are un defect de mers, dar merg și pe intuiția ta și considerăm că nu locuiește în apropiere. Aici completez eu: cunoaște foarte bine zona, pentru că știe programul de funcționare al Uzinei de Apă și când și pe unde se poate traversa Bega prin albie.

Biță și Petro au dat din cap, mulțumiți că ambele teorii le-au fost luate în considerare de procuroare.

– Trecem la cadavru? a zâmbit frustrată Nina.

– N-am mai descoperit nimic. Vrei să revedem tot materialul?

– Păi, avem un criminal și-o victimă. Poate vorbește mortul mai mult?

Biță a dat ridicat din umeri, iar Petro a oftat discret și și-a aruncat ochii către ecranul telefonului. Oricât de bine a încercat să-și camufleze gestul, procuroarea tot a observat-o, așa că și-a pus mâna peste a ei și, clipind o dată, lent, i-a făcut semn din cap să plece acasă. Mesajul a fost înțeles imediat, așa cum numai femeile se pot înțelege din priviri în momente dificile.

După ce au rămas singuri în birou, Biță a deschis larg geamul și și-a aprins o țigară. S-a cocoțat cu fundul pe pervazul lat, încât arăta destul de macho, lucru pe care procuroarea și l-a notat într-un colț al minții.

– Cine ar fi vrut să-l omoare pe Diaconu? a început Nina, fixându-l cu ochii pe ofițerul ei de caz.

– Avem vreo doișpe declarații de la facultate, parcă. Zece martori au spus, într-un mod mai diplomat, că nu le pare foarte rău că Diaconu nu mai este profesor, dar nicicare n-a putut să spună că cineva l-ar fi vrut mort. L-ai cunoscut?

– Nu.

– L-am cunoscut eu. L-am avut profesor la un curs de la masterul de comunicare. Mucalit tipul.

– Mucalit? Serios? Mai știu o singură persoană care folosește cuvântul ăsta.

Biță a dat din mână liberă și a continuat:

– De-a lungul anilor, toți studenții care au trecut pe la cursurile lui s-au împărțit în două tabere: cei care-l adorau și cei care-l urau. Îi plăcea foarte mult să fie printre tineri și s-a tot auzit că-i plăcea cam prea mult.

– Studente? Studenți? Și unii și alții?

– Doar studente. Era old school, numai partenerele erau generații noi. De asta a și divorțat.

– Chiar așa, o excludem complet pe fosta soție?

– Complet. Are alibiuri și pentru ziua dispariției și pentru ziua morții lui.

– Da, îmi amintesc. În plus, chiar mi-a recunoscut că se bucură că a murit. Supărată femeie! Sunt convinsă că l-ar fi omorât chiar ea dacă ar fi fost sigură că scapă neprinsă.

– Am văzut înregistrarea video a audierii ei, a râs ușor Biță. Din păcate, nu o văd în stare nici să fi pus pe cineva să-i facă felul lui Diaconu. Uite, am făcut o schemă cu toate detaliile despre Diaconu.

Ofițerul a făcut câteva clickuri și o prezentare în PowerPoint a început să ruleze pe ecran. A inclus și fotografii, ceea ce făcea să fie de-a dreptul interesant de revăzut.

Apostol Diaconu predase aproape 30 de ani la Facultatea de Jurnalism a Universității de Vest. Nu se rezumase doar la profesorat, ci era și scriitor și gazetar, toate acestea făcându-l un invitat regulat la TV și sindrofii de toate feluri și categoriile. Scandalul care a dus la divorț n-a făcut decât să-i crească și mai mult ratingul, lucru de care Diaconu a profitat din plin, în același stil mucalit. Studenta cu care se culcase fusese atât de impresionată de penisul lui uriaș, pe care l-a botezat sticla de Pepsi, încât a povestit, iar telefonul fără fir, de fapt, a funcționat perfect. Povestea a ajuns și la soția lui Diaconu, care poate în alte condiții n-ar fi crezut nimic, numai că detaliul despre tăietura în formă de zâmbet de la baza organului era mult prea corect. Scandalul despre sticla de Pepsi a lui Diaconu a umilit-o într-atât de tare, încât și-a dat demisia din Universitate. Cu atâta reclamă făcută, bârfele despre Apostol Diaconu și studentele cu care și-o trăgea deveniseră un subiect neinteresant pentru comunitatea universitară din oraș, iar imaginea sa de intelectual nu fusese șifonată de colegii de breaslă.

Biță a schimbat slideul. Niciuna dintre aventurile sexuale ale lui Diaconu nu fuseseră cuceriri, erau convinși de asta. Pentru că nu existaseră sesizări din partea studentelor ori din partea altcuiva, Universitatea a închis ochii. De celaltă parte, o dată cu crima, șeful Inspectoratului de Poliție Județean Timiș a verificat dacă oamenii săi avuseseră vreodată sesizări din partea cuiva împotriva lui Diaconu, însă rezultatul fusese negativ, spre ușurarea chestorului. Totuși, șeful Serviciului de Investigații Criminale i-a pus pe ofițerii săi de la ”Omoruri” să le găsească pe toate fetele cu care Diaconu făcuse sex. Au luat albumele de absolvire din ultimii ani și au ales din fiecare promoție absolventa care li s-a părut cea mai frumoasă, evaluare la care a participat și Petro, mai ales că ea a fost cea care le-a audiat pe femei. Plecând de la o singură fostă studentă, au descoperit că Diaconu și-o trăgea cu câte 10 studente din fiecare an universitar, iar el ținea cursuri cu toții cei trei ani de la licență, cât și cu cei doi ani de la masterat. Când și-au dat seama de numărul imens de audieri pe care ar fi trebuit să le facă, șeful Inspectoratului a creat un grup de lucru, al cărui șef a fost Petro. După toate audierile făcute, Biță a făcut o statistică din care a reieșit că nici măcar una dintre fostele studente nu fusese violată ori hărțuită sexual. Conform calcului, doar 2% dintre posibilele victime au lăsat vag de înțeles că Diaconu insistase ceva mai mult decât ar fi trebuit, însă tot nu considerau că fuseseră hărțuite. Procentul despre agresiunile sexuale ale acestuia era tot de 2%, dar asta era doar părerea lor juridică, pentru că fostele studente au declarat că, deși fuseseră pipăite fără consimțământ, erau oarecum îndrăgostite de Diaconu. Înainte să schimbe slideul, Biță a notat cu o altă culoare că victima lor nu era, de fapt, chiar atât de pretențios și că se culcase cu aproape orice standard de frumusețe.

– Sunt convinsă că am ratat să audiem o grămadă de alte foste studente, a concluzionat ofițerul.

– Cine dracu l-a omorât pe ăsta? Fosta nevastă, nu. Fostele studente, nu. Un iubit ori soț al unei foste studente?

– După atâta timp? Posibil, dar mă îngrozește ideea că, în cazul ăsta, n-o să găsim niciodată criminalul.

– Totuși, suntem de acord că nu e o crimă pasională, da?

– Corect. L-ar fi omorât și l-ar fi lăsat într-o baltă de sânge imensă. Cam așa se petrec astea.

– Atunci, e o crimă din răzbunare. Și autorul a vrut să-i dea un aer suplimentar de dramatism.

– Aș zice că pur și simplu a vrut să-l umilească, să fie găsit înecat în Bega ca un boschetar.

– Că veni vorba, amintește-mi, te rog: cât mai putem ține presa departe? și IMLul e sigur că a murit înecat?

Nina și-a amintit, rostind cea de-a doua întrebare, fața lui Diaconu, acolo pe malul Begăi. Nu era prea albastru la față și nici prea umflat. În schimb, ochiul drept îi atârna puțin, sprijinit în piramida nazală. Medicul legist care sosise la fața locului îi explicase că lovitura la tâmplă, care-i despicase pielea, fusese atât de puternică încât îi expulzase globul ocular. Atunci, la fața locului, legistul a înclinat spre o moarte cauzată de lovitură.

Biță a derulat slideurile până la fotografiile de la autopsie.

– Da, a murit înecat. Legistul a zis că oricum ar fi murit, însă mai întâi s-a înecat.

Procuroarea a privit fotografiile de detaliu. Ochiul sărit din cap arăta ca de jucărie și și-a amintit că în copilărie s-a jucat cu o gelatină în formă de ochi care, izbită de perete, se lipea de fiecare dată sub o altă formă împrăștiată. Pielea despicată din zona tâmplei sugera, conform părerii legistului, și susținută de cel mai vechi criminalist din Inspectorat, că se datora unei lovituri cu un corp contondent de tipul unei cozi de mătură, nici prea tare încât să fractureze osul în adâncime, nici prea moale încât să nu împingă ochiul în afara orbitei. În rest, pe trup nu mai găsiseră nicio altă urmă de agresiune. Revăzând fotografiile, Nina și-a spus că Apostol Diaconu se transformase din om într-un manechin care părea să nu fi avut niciodată viață în el.

– Ce dracu e asta?! a ridicat tonul procuroarea.

– Eram convins că n-ai văzut fotografia, a râs cu satisfacție Biță. Neagă că nu ai fost curioasă nicio clipă când ai citit declarațiile fostelor studente!

Nina s-a calmat repede, mai ales că nici nu-i era clar de ce reacționase isteric.

– De ce i-au spus sticlă de Pepsi? a întrebat, ignorând provocarea polițistului.

– Habar n-am. Așa o fi fost vorba.

– N-am mai auzit-o. Bine, nici așa penis mare n-am văzut vreodată.

– Nici eu, iar în Academie am făcut duș la comun cu zeci de colegi. Am crezut mereu că am stabilit tabelul mărimilor.

Nina s-a abținut să-l ironizeze și să-i spună că noua descoperire l-a îndepărtat de vârful clasamentului. Nu a uitat că i-a promis o șansă dacă-l prindea pe criminal și îi plăcea suficient de mult de Biță încât să nu râdă de el înainte de vreme. Și, s-a mai gândit că poate nici Biță nu stătea chiar așa de rău. Procuroarea și-a scuturat ideea din cap, pe care o punea pe seama oboselii.

– Nu înțeleg care-i faza cu voi, bărbații, și mărimile. Nu contează doar asta, știi, da?

Biță și-a mai scos o țigară din pachet, neștiind cum să răspundă, după care s-a îndreptat spre geam, notându-și în minte să nu uite afirmația Ninei. I-a răspuns, apoi, la prima întrebare. Presa locală începuse deja să fie insistentă, tocmai de aceea inspectorul-șef a cerut sprijin la București și, prin urmare, Parchetul General urma să se implice și acesta. Procuroarea i-a spus că mai aveau două zile până la sosirea cavaleriei, drept pentru care în următoarele 48 de ore trebuiau să-l găsească pe criminal. Ofițerul n-a zis nimic despre independența procurorilor, știa că, la fel ca în IGPR, era multă politică la mijloc, cu atât mai multă cu cât Apostol Diaconu fusese curtat de câteva ori să fie ministru. Cineva de la București sigur pierduse o ocazie bună prin moartea acestuia, iar răbdarea era pe terminate.

Biță a mai schimbat un slide și au revăzut concluziile legistului: moarte prin înec, pozitiv la cocaină și cu Oxicodonă și puțin alcool în sânge.

– Cineva de la Antidrog îl știa de consumator? a întrebat Nina, în timp ce-și freca fruntea ca să-și împrăștie durerea de cap.

– Nu.

– Crezi că a fost drogat?

– Drogat și îmbătat. Probabil că ar fi reușit să se trezească puțin în apa rece a Begăi dacă n-ar fi fost și anesteziat de efectul oxicodonei.

– Era sub tratament pentru dureri?

– Dacă era, în nicio fișă medicală nu e consemnat nimic. N-am găsit nicio rețetă pentru așa ceva pe numele lui. Sigur, e posibil să-și fi procurat pe sub mână, dar nimeni n-a menționat ceva despre starea lui de sănătate. Nici măcar fosta nevasta, atunci când am audiat-o eu.

Nina s-a întins către mouse și a oprit prezentarea PowerPoint, apoi a navigat prin dosarele digitale până la imaginile video de la domiciliul lui Diaconu. Le-a deschis fără nicio bâlbâială, căci și pe acestea le revedea a nu știu câta oară. Biță i-a pus mâna pe umăr și i-a spus că pierde timpul, pentru că în zonă nu era nicio cameră de supraveghere.

– Cât ghinion!

– Probabil, dar eu cred că persoana noastră în negru ar fi făcut-o oricum, chiar dacă erau zeci de camere de supraveghere în jurul lor.

– Ce sunt astea? a întrebat procuroarea după ce a deschis o fereastră nouă, cu multe fișiere video ale căror denumiri încurcate nu le recunoștea.

– Niște prostii care-mi ocupă spațiul pe hard-disk. Petro a cerut de la Primărie imaginile din cele două parcuri de lângă locul de unde a fost scos Diaconu din Bega, respectiv de unde a fost aruncat în apă.

Nina și-a scuturat capul în semn că nu pricepea, în timp ce-și aprindea la rândul ei o țigară luată din pachetul lui Biță. Drept urmare, și-a mai scos și el o țigară și s-a apropiat de ea, în fața geamului, prefăcându-se că nu era surprins de gestul procuroarei. De acum, erau unul în spațiul intim al altuia.

– Petro e de părere că întotdeauna pot apărea și la noi psihopați care să rămână în zona faptei pentru a-și savura opera. Ambulanțe, polițiștii care delimitează zona, echipele de criminalistică, procurorul, medicul legist, judiciarul care abia așteaptă o direcție în care s-o apuce cu investigațiile. Asta e povestea cu imaginile din cele două parcuri.

Procuroarea a dat din cap, apoi au schimbat subiectul brusc, ca și cum se înțeleseseră din fumul pe care-l expirau obosiți că era cazul să ia o pauză de câteva ore. Nina și-a strâns dosarul și l-a trântit în servietă, i-a făcut cu mâna lui Biță și a plecat grăbită către stația de autobuz din fața Inspectoratului, unde Uberul o aștepta deja. A rămas în urma ei doar un iz de parfum amestecat cu tutun și ecoul tocurilor reverberând în semiobscuritatea coridorului lung pe care-l ocupa Serviciul de Investigații Criminale.