Timp de citire:

Biță ura că nu putea să-și care la fel de ușor ca Nina dosarul după el. S-ar fi dus și el acasă și ar fi continuat să revadă investigațiile din fotoliu. Gândul acesta l-a trimis înapoi la procuroare. Sigur că voia să prindă criminalul, dar miza rezolvării dosarului începuse să fie Nina.

A urmat un sfert de oră în care mintea i-a alunecat în toate părțile, iar ochii i-au rămas blocați pe ecranul computerului.

– Hai, mă, Petro, poate nu ești așa țăcănită, a vorbit Biță singur, cu voce tare, și a deschis unul dintre fișierele din parcuri. A derulat imaginile la viteza 4x, fără să știe ce ar trebui să vadă și, pe măsură ce schimba fișierele, devenea tot mai convins că aceea era genul de treabă pentru care avea nevoie ca intuiția să-i dea un indiciu.

La ora 22:30, șeful l-a sunat ca să-l întrebe cum a decurs întâlnirea cu procuroarea, apoi l-a trimis acasă, dar el s-a încăpățânat să termine de vizionat măcar fișierele video din parcul de lângă locul de unde l-au scos din apă pe Diaconu.

După o jumătate de oră, telefonul a scos un Ping! și a vibrat zgomotos pe birou. Era Petro, care îl întreba dacă au găsit ceva indicii noi. I-a răspuns că tocmai începuse să vizioneze imaginile din parcul de lângă Uzina de Apă.

”Ceva interesant?”

”Da. Extraordinar de interesant. Îmi vine să-mi scot ochii! În afară de o nebună care se dă într-un leagăn pentru copii, nu trece nici dracu prin parc.”

”Îmi pare rău. A fost o idee disperată. Du-te acasă. Sunt convinsă că Nina o să accepte s-o duci la cină și dacă nu prinzi criminalul.”

Citind numele Ninei, intuiția i-a spus că aceasta și-ar fi dorit ca el să urmărească toate acele imagini până la capăt, doar ca să fie ea sigură că n-a rămas ceva neacoperit. A mai deschis un fișier și și-a mai aprins o țigară, dar a renunțat să mai stea la geam. La un moment dat, în imagine a apărut unul dintre agenții de ordine publică, care a părut că voia să o întrebe ceva pe femeia care se legăna, dar a renunțat înainte să ajungă suficient de aproape de aceasta. Și-a amintit scena pentru că Fabi s-a răstit la polițist pentru un motiv pe care nu și-l mai amintea. Erau aproape de finalul cercetării la fața locului pe malul din apropierea hidrocentralei, asta știa sigur. A închis fișierul și a trecut la următorul. Conform orei, plecaseră deja de la fața locului. În parc, femeia plecase la rândul ei.

– Petro, dacă ai dreptate, visul tău tocmai s-a îndeplinit! a vorbit iar cu voce tare, de unul singur.

A revenit la fișierul video anterior și a derulat până la momentul în care femeia s-a oprit din legănat. A schimbat pe normal viteza de curgere a imaginii și a așteptat cu inima bătându-i din ce în ce mai tare. Când aceasta s-a ridicat din scaunul leagănului, a pornit către ieșirea din parc, în direcția opusă celei în care plecaseră mașinile de poliție. A derulat înainte și înapoi de câteva ori până când și-a simțit ochii arzând. Și-a scos telefonul și a filmat ecranul, apoi le-a trimis clipul Ninei și lui Petro. Colega lui a răspuns prima:

”Șchiopătează! Ne vedem la Centrul pentru Supravegherea Traficului Rutier într-o jumătate de oră!”

Dispecerul le-a permis accesul în sala plină de monitoare, iar Biță și Petro au început s-o urmărească pe femeia de pe leagănul din parc. Șchiopăta foarte ușor, uneori aproape insesizabil, dar o făcea.

– Ți-a răspuns Nina?

– Nu.

– Dacă o conducem pe camere până acasă, va trebui s-o suni.

Biță a dat din cap, după care au revenit la monitoarele de pe peretele din fața lor. La ora 4 dimineața, au concluzionat că femeia din parc putea locui într-unul dintre blocurile de pe Intrarea Kodály Zoltan.

S-au întors la birou și au scos din baza de date toate persoanele de la adresa descoperită, iar la ora 7, când Nina l-a sunat pe Biță, au simțit în vocea ei fiorul speranței că aveau, în sfârșit, o pistă de urmat cu adevărat. Procuroarea a ajuns la Parchetul Tribunalului la ora 8, iar la 9 o echipă de filaj de la Operațiuni Speciale era deja pe poziții, fotografiind toți locatarii care intrau ori ieșeau din blocurile de pe Intrarea Kodály Zoltan. La prânz, Fabi a mai ținut o ședință cu ușile închise. Fusese nevoit să raporteze rezultatul investigațiilor de peste noapte, mai ales că deja erau implicate mai multe forțe de poliție. Și Nina a primit telefoane de la București, dar procurorii de acolo erau mult mai diplomați decât ofițerii de la IGPR.

– Am temperat cât de mult am putut entuziasmul conducerii, dar presiunea e mare s-o găsim pe femeia asta. Biță, Petro, sper că ea e și că locuiește unde spuneți voi. Nimănui n-o să-i placă dacă cumva stăm să prindem cai verzi pe pereți.

Nici Biță, nici Petro n-au zis nimic pentru că nu era nimic de zis. Au mai jucat în filmul ăsta, iar dacă Biță putea fi clintit în credința sa, Petro era fermă ca un munte.

La Parchet, Nina nu-și găsea locul și i-a stresat pe cei de la Analiza Informației și de la Criminalistică să se miște mai repede și mai repede, cu toate că știa că limita tehnologică era un impediment de netrecut. A încercat să-și păstreze tonul diplomat, însă îi era clar că nu-i ieșea prea bine.

La prânz, ofițerul care conducea echipa de filaj a raportat că din blocul cu numărul 10 a ieșit o femeie care părea să șchiopăteze. Filmulețul trimis prin WhatsApp a ajuns întâi la Nina, care i-a cerut s-o anunțe pe ea prima, apoi pe Biță ori Petro, și a avut grijă să fie luată cu adevărat în serios.

– Seamănă cu aia din parc? l-a întrebat pe Biță când acesta a intrat în biroul ei.

– Sunt atât de obosit că începe să-mi fie teamă să pun concluzii. În schimb, Petro zice că asta-i femeia din parc.

– Sunt de acord cu ea, a dat cu palma în tăblia mesei procuroarea, apoi din imprimantă au ieșit niște hârtii, chiar în clipa în care grefiera a intrat în încăpere. Bagă astea în dosar și du-l la instanță. Intrăm la percheziție!

Judecătorul a emis mandatul la ora 16, când ofițerii de la București mai aveau 200 de kilometri până în Timișoara. Nina nici n-a vrut să le audă rugămințile să fie așteptați. Era sătulă de explicațiile pe care i le dăduse deja judecătorului, care la început nici nu voise să audă de propunerea procuroarei. Nina dăduse atunci un mesaj cuiva din Parchetul General și o jumătate de oră mai târziu, după ce revenise în biroul ei, grefiera i-a adus mandatul.

L-a chemat pe Biță s-o ia și s-au întâlnit cu Petro, Fabi și ofițerul de la filaj într-o benzinărie din apropierea adresei femeii din parc.

– Acum e acasă, dar a tot plecat și s-a întors de mi-am ars toți oamenii pe urmele ei.

– O știe cineva? Știu că n-are cazier, dar vreau să spun: are vreo legătură cu viața de infractor?

– Nimeni n-o știe. Sârmele? a continuat ofițerul, folosind un alt jargon polițienesc.

– Moarte, l-a lămurit Petro.

– Nina, n-ar fi bine să mai stăm o zi? a intervenit Fabi, sorbind dintr-o cafea fierbinte.

– Și dacă-mi distruge orice urmă de probe?

– De-o săptămână le-ar fi putut distruge oricând.

– Dacă a stat să ne urmărească la cercetarea de pe malul Begăi, sunt convinsă că și-a păstrat și un suvenir.

Șeful Serviciului de Investigații Criminale a dat din cap, parcă era de acord cu procuroarea, parcă nu.

– A ieșit din bloc cu o pungă în mână, le-a citit mesajul primit ofițerul de la filaj, cu vocea sa răgușită de tutun. A aruncat-o în tomberon. A revenit în bloc.

– Vreau să știu ce-a aruncat, i-a cerut Biță, iar ofițerul l-a privit cu coada ochiului, ironic.

– Știu ce-au de făcut.

Liniștea dintre ei a durat doar un minut, apoi ofițerul a început să primească mai multe fotografii cu lucrurile din plasa arucată de femeie. A pus telefonul pe masa rotundă și s-au aplecat cu toții asupra ecranului mare. Nina a scrâșnit din dinți.

– Am primit acum tot profilul ei. A fost studentă a Universității în urmă cu zece ani.

– Poftim! Legătura cu Diaconu! s-a entuziasmat Fabi.

– Dar nu a fost în aceeași facultate cu el. A fost la științe economice. Nici măcar în aceeași clădire, l-a temperat tot Petro. Asta explică de ce am ratat-o când am investigat relațiile sexuale pe care le-a avut Diaconu.

– Hai să ne uităm mai atent la ce-a aruncat, le-a cerut procuroarea.

Biță a mărit una dintre fotografii, apoi l-a rugat pe ofițerul de la filaj să ceară una mai clară cu ceva ce părea o cutie de medicamente. Când au primit noua imagine, au recunoscut cu toții numele unui analgezic.

– Nu-i oxicodonă, dar totuși e un calmant destul de puternic.

– Au folosit mânuși oamenii tăi? s-a intersat procuroarea.

– Întotdeauna, Nina, i-a zâmbit ofițerul, iar Fabi a dat din cap, după care a trimis o echipă de-ale sale să preia probele. Dacă mai pleacă o dată de acasă, nu mai am pe cine să pun după ea, și-a pregătit terenul ofițerul de la filaj.

Un sfert de oră mai târziu, Biță, urmat de Nina, Petro și Fabi, dar și de o echipă numeroasă de criminaliști, a intrat la percheziție în apartamentul femeii din parc. I-a poftit în cele două camere fără nicio urmă de supărare. Le-a zis că înțelege totul și că nu voia avocat. Cu toții au fost surprinși de atitudinea femeii, care s-a așezat cuminte pe-un fotoliu din living și i-a privit cu ochii ei căprui și neutri.

La ora 21 au introdus-o în camera de anchetă de la Inspectorat și au poftit-o să ocupe un loc pe scaunul tare din fier, prins în podea cu șuruburi groase. Ionela Voica n-a știut inițial ce să facă în lipsa unor brațe ale scaunului, așa că și-a împreunat degetele în poală, la fel de cuminte ca la începutul percheziției domiciliare.

– Ne poți explica mai detaliat de ce ai oxicodonă în casă?

– Câteodată am dureri foarte mari.

– Ne-ai spus asta, dar n-ai fost prea exactă când te-am întrebat ce te doare atât de tare, încât să iei oxicodonă.

– De fapt, am spus. Am nervul sciatic ciupit. Și v-am spus și cum m-am ales cu durerea.

– Da, ai dreptate. Ai spus că ai cărat un frigider în cămin. În ce cămin ai locuit pe perioada facultății?

– Am fiecare an am stat în alt cămin. Cred că într-un an am trecut chiar prin două cămine. Nu mai știu.

– Poți să ne spui numerele de cămin?

– Sunt trei de toate. Am stat în fiecare. Nu știu numerele, dar le găsiți ușor.

– Nu chiar. Unul s-a renovat, altul a fost relocat, iar evidențele facultății s-au pierdut. Pe vremea aia se ținea totul pe hârtie, a intervenit și Biță, în timp ce-și privea telefonul.

– Îmi pare rău pentru voi.

– De ce-ți pare rău pentru noi?

– Văd că vă dați silința să găsiți persoana care l-a omorât pe Diaconu.

– Îl cunoșteai? a continuat Nina.

– Acum că mi-ați spus de el, îmi amintesc persoana. Era destul de cunoscut în Universitate, dar nu am avut niciodată cursuri cu el.

– Întrebarea era dacă îl cunoșteai, a atenționat-o Petro cu răceală în glas.

Ionela Voica a dat din cap și a tăcut, ca și cum admitea observația polițistei, dar își menținea răspunsul.

– Îți mulțumesc că ești cooperantă, continuă procuroarea. Deși, momentan, ești doar martor, ai fi putut să-ți rezervi dreptul la tăcere.

– Mulțumesc pentru recunoștință, i-a răspuns aceasta cu un zâmbet fals. Nu vreau să vă încurc.

Biță a bătut-o discret pe picior pe Nina, apoi au lăsat-o pe Petro în camera de anchetă cu posibila lor suspectă.

– E falsă, a început ofițerul.

– Mi-am dat seama. Șchiopătatul ăla discret, oxicodona și faptul că a fost studentă a Universității e foarte puțin ca s-o acuz de omor calificat. Aș face o reconstituire cu ea, dar mi se pare prea mică și am dubii că ar putea căra în spate un geamantan cu un bărbat în toată firea în el.

– De acord, doar că minte în privința legăturii cu Diaconu. A fost colegă de cameră un an cu o studentă de la Jurnalism.

– De unde știi?

– Am primit pe mail evidențele căminelor. Am mințit-o ca s-o testez.

– Bravo, domnule ofițer! i-a zâmbit Nina, cu gura până la urechi. Și colega de cămin? E printre cele audiate de noi?

– Nț. E moartă. S-a sinucis înainte de examenul de licență, dar a verificat-o acum Fabi în baza de date și, din ultima fotografie din cartea de identitate, el zice că Diaconu n-ar fi ratat-o.

– Bun. Avem contextul să se fi cunoscut mai bine cu victima noastră prin intermediul colegei de cameră. Presupunem că Diaconu a violat-o?

– Da, ca variantă cea mai rea posibilă a aventurilor lui Diaconu. Numai că se răzbună după 10 ani? Nu știu ce să zic.

Petro a ieșit din camera de anchetă și a rămas alături de Nina în spatele oglinzii cu geam, în timp ce Biță și-a căutat o poziție mai comodă în fața Ionelei Voica. Și-a cerut scuze pentru tot deranjul și i-a explicat că oricât de mare ar fi un oraș ca Timișoara, coincidențe nefericite se petrec destul de des. Ionela a zâmbit doar din ochi, din nou fals, dar nimeni n-ar putea-o condamna că nu era încântată de audierea care avea loc și de percheziția care-i răscolise apartamentul. Biță i-a mai explicat cum au ajuns la ea și a rugat-o să-i spună de ce i-a urmărit cu atât de multă atenție în timpul cercetărilor de pe malul de lângă Uzina de Apă. Era o altă minciună, căci din imaginile camerelor de supraveghere din parc nimeni n-ar fi putut spune că Ionela Voica a părut atentă la ce făceau polițiștii pe malul Begăi. Femeia a părut puțin încurcată, de parcă încerca să-și amintească dacă chiar fusese foarte evident că îi supraveghease.

– Nu știam ce s-a întâmplat, dar polițiștii erau foarte agitați. Cineva a ridicat tonul la un moment dat. Nu-i așa?

Biță a remarcat imediat că femeia din fața sa încerca să facă schimb de roluri. I-a copiat chiar și poziția capului și probabil i-ar fi copiat și poziția mâinilor dacă ar fi fost mai aproape de masa de fier dintre ei.

– E posibil. Uneori e tensiune mare la fața locului. Trebuie să fii foarte atent să nu-ți scape vreun indiciu care te poate ajuta să prinzi criminalul.

Ionela s-a încruntat o fracțiune de secundă, iar Biță s-a rugat în sinea lui ca momentul să se vadă bine pe înregistrarea audierii.

– Și ați găsit ceva?

– Nimic care să ne facă mai deștepți cu privire la omorul ăsta.

– Îmi pare rău, a răspuns repede femeia și, din nou, Biță a remarcat un detaliu, că vocea acesteia se relaxase în tonalitate față de întrebarea pe care i-a adresat-o anterior.

Ușa s-a deschis, iar Petro l-a schimbat pe Biță sub ochii femeii care aștepta impasibilă și fără grabă momentul când avea să i se permită să plece acasă. Polițista și-a prins părul într-o coadă de cal și, cu un zâmbet discret, a părut să-și ceară scuze pentru aranjamentul de ultim moment.

– Ionela, ai ținut legătura cu cineva din perioada studenției? Colegă de an, poate? a întrebat-o cu cea mai caldă voce de care era în stare Petro.

– Nu chiar. Mai vorbesc pe net cu vreo două colege, dar foarte rar. De obicei, ne consultăm cu privire la diverse proceduri bancare.

– Chiar așa, că ziceai că lucrezi la bancă, s-a prefăcut că-și amintește Petro, doar ca să tragă de timp și s-o simtă dacă stă în expectativă.

– Da. La BRD.

– Cred că trebuie să fie destul de aiurea să stai jos toată ziua, iar Ionela Voica a ridicat din umeri nepăsătoare, ca și cum ar fi sugerat că nu era mare scofală. Vreau să spun, cu durerea ta, a continuat polițista și i-a arătat, atunci, capcana în care a atras-o cu amabilitate.

Femeia și-a coborât imediat privirea și Petro a văzut-o cum căuta o explicație rapidă care să redreseze momentul de relaxare în care a fost prostită să ajungă. După câteva secunde lungi, timp în care Petro a așteptat-o cu privirea fixată și serioasă, aceasta și-a îndreptat capul și a continuat să tacă.

– Uite ce e, Ionela, de fapt, câteva dintre registrele căminelor se mai găsesc. Apari într-unul dintre ele ca fiind colegă de cameră cu o fata care era studentă la Jurnalism.

– Nu e exclus, ne amestecau destul de mult în camere.

– Știi ce înseamnă asta?

– Că am avut o colegă de cameră de la Jurnalism? a răspuns cu o altă întrebare femeia, pe un ton ușor diferit.

– Da. Înseamnă că ai avut contextul să-l cunoști pe Apostol Diaconu mult mai îndeaproape.

– Colegul tău mi-a lăsat impresia că m-ați confundat, dar tu vii acum să mă acuzi.

– N-am zis că tu l-ai omorât pe Diaconu. Doar că te-am prins cu o minciună și vreau să înțeleg de ce ne-ai mințit.

– Pur și simplu nu am ținut minte că am fost colegă de cameră în cămin cu o tipă de la Jurnalism. Dacă voi spuneți că am fost, atunci am fost, dar eu n-am păstrat o asemenea amintire. Și sunt sigură că n-am fost singura care a împărțit o cameră cu cineva de la Jurnalism.

Petro a dat din cap și și-a ridicat palmele deschise către Ionela Voica.

– Diaconu a avut oxicodonă în sânge când a fost omorât. Tu ai oxicodonă. Ai fost colegă cu cineva de la Jurnalism. Ai urmărit ce făceau colegii mei pe malul de la Uzina de Apă.

– Colegul tău a lămurit deja lucrurile astea: coincidențe.

– Da. Doar că una în plus face să fie deja prea multe: șchiopătezi la fel ca persoana care l-a aruncat în Bega pe Diaconu.

– Ok, treaba asta începe să mă deranjeze.

– De ce?

– Pentru că nu am obiectat cu nimic la ceea ce ați făcut. V-am permis să-mi cotrobăiți printre lucruri, fără să vă întârzii chemând vreun avocat. Am răspuns tuturor întrebărilor voastre și singura mea vină e că șchiopătez și nu am ținut minte că, la un moment dat, am avut o colegă de cameră de la Facultatea de Jurnalism. E deranjant că dintr-atâta lucru mă considerați responsabilă de moartea lui Diaconu.

Nina a deschis câțiva centimetri ușa și i-a făcut semn lui Petro să iasă pe coridor.

– Minte în legătură cu problema pentru care ia oxicodonă.

– Da, am observat că remarca despre prea mult stat jos nu i-a apăsat niciun buton. Biță răscolește bazele de date ca să găsească adevăratul motiv pentru care ia un calmant atât de puternic. O lăsăm să plece. N-avem nicio probă.

Ionela Voica a părăsit sediul Inspectoratului câteva minute mai târziu. A mers pe trotuarul mai puțin aglomerat de pe Bulevardul Take Ionescu, apoi pe Simion Bărnuțiu și în nicio clipă nu a părut că încerca să-și ascundă defectul de mers. Echipele de filori au condus-o până acasă, apoi au observat cum becurile din apartamentul ei au început să se aprindă pe rând. Procuroarea le-a cerut să rămână în supravegherea obiectivului, apoi a avut o discuție lungă cu cineva de la Parchetul General. A aflat că judecătorul care i-a autorizat percheziția era furios pentru că acceptase să creadă în fluturii polițiștilor și procuroarei.

La 3 și jumătate, ofițerul coordonator al activității de filaj i-a trezit pe toți: Nina, Biță, Petro și Fabi. Ținta a părăsit domiciliul cu un taxi și părea că se îndrepta spre Gara de Nord. Avea doar un ghiozdan în spate și, deși nu se uitase peste umăr, ofițerul era de părere că femeia avea atitudinea cuiva care încerca să fugă ori să scape de ceva. Și-a motivat părerea pe baza experienței și cu toții erau prea obosiți și buimaci ca să-l combată. Procuroarea i-a cerut să trimită un om cu trenul dacă era nevoie, lucru care s-a și întâmplat.

Ionela Voica și-a cumpărat biletul de la conductor, apoi și-a ales un loc izolat, de unde putea vedea pe oricine intra în vagonul deschis. Filorul de pe urmele ei n-a putut observa până unde-și cumpărase bilet, dar garnitura mergea spre Iași, așa că echipele din mașini au mers pe traseul trenului. Nina a cerut să vorbească direct cu bărbatul care o supraveghea pe Ionela și i-a ordonat că, dacă era nevoie, putea să se așeze chiar pe scaunul de lângă țintă, doar să nu-i scape din vedere.

A coborât în gara din Făget și a pornit pe jos. Filorul a rămas pe loc în gară, cu o țigară între buze și a urmărit-o cu privirea, încălcând dispoziția procuroarei pentru că una dintre mașinile de filaj reușise să ajungă în oraș și urmau s-o preia în câteva zeci de secunde.

– Ce face la Făget? l-a întrebat Nina pe Biță, dar acesta n-a apucat să răspundă pentru că telefonul a început să-i vibreze.

– A încercat să sune pe cineva, dar a închis după trei secunde, i-a spus el procuroarei, și și-au simțit amândoi pulsul crescând.

– Ce înseamnă asta?

– Începe să cedeze.

– Chiar crezi că-i criminalul pe care-l căutăm?

– A făcut deja două greșeli. Prima că a plecat de acasă în toiul nopții, iar a doua că, din neatenție, a fost pe cale să sune folosind traficul de voce.

Biță a verificat numărul de telefon pe care Ionela Voica îl apelase, iar Petro a pus de-o cafea proaspătă în filtru. Erau din nou în biroul de la ”Omoruri”, doar ei trei, căci Fabi decisese să fie alături de ei prin telefon, de acasă.

– E o cartelă prepay, dar anterior a fost abonament. Să-mi bag pula! L-a sunat pe tatăl fostei ei colege de cămin, tipa care s-a sinucis!

– Ești sigur? l-au întrebat la unison Petro și Nina.

– Foarte sigur!

Telefonul Ninei a început să sune. Nu cunoștea numărul, dar a bănuit că trebuia să fie cineva de la filaj. A răspuns și și-a notat ceva pe un bilețel, cu un scris grăbit și ilizibil.

– Încearcă să intre în curtea unei case.

– E adresa tatălui fostei colege, a confirmat Biță după ce a descifrat mâzgâleala procuroarei.

– A sărit gardul, a continuat Nina, ca într-o transmisiune live a unui meci de fotbal.

S-a lăsat liniștea pentru cinci minute, apoi au fost anunțati de filori că Ionela Voica a sărit poarta casei înapoi în stradă și că se îndrepta către gară. După alte cinci minute, procuroarea a fost sunată de șeful echipei de filaj.

– Am trimis toți oamenii după obiectiv și am rămas singur la adresă. Dacă-mi promiți că nu mă dău ăștia afară din Poliție, sar și eu poarta să văd ce-a făcut nebuna asta aici.

– Fă-o!

Nina n-a apucat să le explice ce-a vrut ofițerul de la Operațiuni Speciale, căci acesta a sunat-o din nou.

– E unul spânzurat aici. Aproximativ 60 de ani, cărunt, mustață, atletic. Cine-i ăsta, Nina? a întrebat-o polițistul.

– Ieși de acolo. Îți explic puțin mai târziu! Mulțumesc!

La ora 12.00, Ionela Voica a fost ridicată chiar din biroul ei de la BRD de doi ofițeri de la ”Omoruri”. Au dus-o la biroul procuroarei, unde o așteptau și Biță și Petro. Nina i-a adus la cunoștință calitatea de suspect și i-a citit drepturile și obligațiile, apoi a întrebat-o dacă vrea să-și cheme un avocat. Ionela l-a acceptat pe cel din oficiu, care tocmai își parca mașina pe zona pietonală din jurul Parchetului.

– Uită-te la fotografia asta, i-a zis procuroarea. ”Mulțumesc, Ionela, dar acum nu mai am niciun motiv să trăiesc!”. E biletul pe care l-am găsit în buzunarul de la piept al cămășii pe care domnul Istrat a purtat-o în momentul în care s-a spânzurat. Cred că te-ai speriat când l-ai văzut atârnând din tavan. Nici mie nu mi-a plăcut imaginea. Omul a lăsat o scrisoare. O poveste dramatică care mi-a dat dureri de stomac. Acum, aș vrea să te las să povestești tu totul.

Când avocatul a intrat în birou, Ionela convenise deja să recunoască.

– Aș să vrea…

– Nu, i-a tăiat-o procuroarea avocatului.

Biță a pornit din nou camera de înregistrare, iar Ionela Voican a povestit cum l-a drogat și lovit pe Apostol Diaconu și cum l-a lăsat să plutească pe Bega. Da, se culcase și ea cu Apostol Diaconu, pe care-l cunoscuse prin intermediul colegei de cameră de la Jurnalism. Ea fusese prima, chiar dacă Diaconu nu-i era profesor. Colega fusese curioasă de bârfele legate de sticla de Pepsi. După câteva aventuri sexuale, acesta o abandonase complet. Fata începuse să se și îndrăgostească. A intrat în depresie și o replică a lui Diaconu a făcut-o să se sinucidă. Ionela Voica nu aflase niciodată în ce a constat acea replică, dar își amintea că în seara când a plecat din cameră să se arunce în Bega, fata menționase că Apostol Diaconu i-a spus ceva incredibil de dureros. Petro a întrebat-o despre oxicodonă, iar ea a confirmat ceea ce aflaseră ei chiar înaintea audierii, că lua pastilele pentru o durere cronică și uneori greu de suportat în zona anală, provocată de Diaconu, despre care a spus că uneori devenea violent în pat. Nu era singura care pățise așa ceva.

– Am decis să-l omor după ce l-am cunoscut pe domnul Istrat. A venit la bancă să închidă contul soției, care tocmai murise de cancer. Avea și el cancer, dar doctorii i-au spus că pentru el existau mai multe speranțe. Mi-a spus povestea lui și mi-am dat seama cine era, de fapt. Mi-a spus că și soția sa și el făcuseră cancer după sinuciderea fiicei lor. Știa toată povestea cu Diaconu și au încercat să-și facă fiica să nu-și piardă mințile. Au fost oameni simpli, dintr-un oraș mic și uitat de lume.

– Cum ai reușit să-l cari în spate în acel geamantan? Cu toată durerea de care suferi, a întrebat-o Biță.

– Păi, nu te pui cu puterea unui nebun.

– Te consideri nebună? a continuat Nina.

– Niciun om normal n-ar fi putut să facă ce-am făcut eu. Nu?

Fabi a trimis alți doi ofițeri s-o ia pe Ionela Voica din biroul procuroarei și s-o ducă în Arest.

Petro a plecat și ea imediat apoi, așa că Biță a rămas singur cu Nina și și-au aprins amândoi câte-o țigară la geam.

– Chiar s-a găsit o scrisoare asupra domnului Istrat? l-a întrebat procuroarea pe Biță, gândindu-se că polițistul i-a spus despre scrisoare tocmai înainte de audierea suspectei.

– Nu, dar tu n-ai fi fost de acord niciodată s-o aburim.

Nina a zâmbit ca un copil care nu poate ține un secret.

– Diseară la 8, da? Trebuie să mă spăl iar pe cap.