(povestire finalistă a concursului de proză scurtă polițistă Bega Noir #1, categoria liceeni)

          În Utrecht ploua într-un fel care te face să uiți cum e să fii uscat. Pistele de biciclete luceau ca niște dungi de neon, iar Ben își ținea gluga trasă, încercând să pară un licean normal. Numai că un licean normal nu cară o mapă cu dosare din arhiva poliției și nu merge cu un bichon multicolor ca și cum ar fi bodyguard.

          Ted pășea lângă el, mândru, ca un câine care știe un secret. Lumea se uita, zâmbea. Și era perfect: nimeni nu suspectează un bichon.

          În cafeneaua de lângă canal, geamurile erau aburite și mirosea a cafea și scorțișoară. Lia, 23 de ani, era deja acolo cu tableta. Bis, 22, își amesteca espresso-ul ca și cum își amesteca curajul.

          — Ai întârziat, spuse Lia, fără să ridice privirea.

          — N-am întârziat. Am intrat dramatic, răspunse Bis. Hai, Ben.

          Ben puse mapa pe masă. Pe copertă scria: DOSAR 14/2009 – ,,Laleaua de sticlă”

          Ted a atins mapa cu lăbuța, ca un ,,în sfârșit”.

          Lia a citit:

            — 2009. Muzeul de Sticlă din Leerdam. Lalea din sticlă, asigurată la 1,2 milioane. Dispare în noaptea de după vernisaj. Fără urme. Paznicul spune că a văzut… o umbră colorată.

           Bis rânji.

            — Umbra colorată? Ted, ai fost tu?

           Ted pufni ca un domn jignit. Lia mări o fotografie. În colț era un afiș cu o lalea albastră și un simbol mic: o spirală. Ben simți un ,,clic” în stomac.

             — Am văzut spirala asta în arhivă. În sertarul cu dosare ,,închise”. Lipită pe interior. Lia a închis tableta încet.

             — Atunci nu e doar un furt. E un mesaj.

            Ușa cafenelei s-a deschis. A intrat un bărbat cu palton gri și umbrelă. Se uită spre masa lor. Prea mult. Ted mârâi. Ben aproape că nu l-a recunoscut. Bis a șoptit:

             — Nu ne urmărim singuri.

1. Prima regulă a Canalului 9

           Societatea lor secretă se numea Canal 9. Nu pentru că suna ,,cool”, ci pentru că adevărul se mișcă pe sub suprafață, ca apa de canal: îl vezi uneori doar dacă știi unde să te uiți.

           Lia avea o regulă: Nu lua un dosar vechi fără o cale sigură de ieșire.

           — Ieșim pe rând, a zis Bis. Ben, tu cu Ted.

           Ben a ieșit în ploaie. Pe pod a simțit pași în spate. Paltonul gri. În capul lui, gândul a venit brusc și prost: Ok, super. Azi mor pentru că am fost curios. Într-un oraș cu biciclete. A luat-o pe străduțe. Tot îl urmărea. Ted s-a oprit, a lătrat scurt. Un sprinkler dintr-o grădină a pornit și i-a stropit pantofii bărbatului. Bărbatul a înjurat. Ben n-a stat la discuții. A fugit. Ted a venit după el, ca un câine care știe traseul dinainte.

2. Casa cu ușa verde

             Baza lor era o mansardă deasupra unui atelier de biciclete, cu o ușă verde și scări care scârțâiau. Nu părea „bază secretă”, părea ,,locul unde nu te caută nimeni, dacă n-ai motiv”. Lia a scos o fotografie veche, printată: muzeul din 2009. În fundal—paltonul gri.

            — A fost acolo și atunci, a spus ea. Cineva a ascuns poza.

            Ben a înghițit.

             — Azi mi-a spus numele.

             Bis a făcut o grimasă.

             — Ăsta e nivelul ,,nu-mi mai place deloc”.

             Lia părea calmă, dar asta era chiar mai rău – când Lia e calmă, înseamnă că s-a hotărât.

             — Mergem la Leerdam. Și aflăm cine folosește spirala.

3. Leerdam: orașul care strălucește

              Bis i-a pus lui Ben în mână un ecuson laminat: Stagiar – Media & Educație.

              — Magie și formulare, a conchis Bis. În Olanda, ecusonul e superputere.

             Ted era în geanta lui, cu capul afară, ca un VIP mic. În holul muzeului, afișul era clar: „lalea albastră și spirala”. Ben făcu o poză.

              O angajată, Noor, l-a oprit și l-a trimis în depozit:

              — Și nu atinge nimic din Secțiunea 2009.

              Ben și-a spus în cap: Sigur. Exact asta o să fac.

              În depozit, a găsit cutia EXPO 2009. Înăuntru: un cod QR. Ted a împins cartonul cu boticul. Ben a scanat: KANAAL 9? și o adresă criptată. Ușa s-a deschis. Paltonul gri.

               — Ben, ești prea curios pentru vârsta ta, glăsui acesta.

              Ted sări răsturnând pliante. Ben o luă la fugă. Lia declanșă alarma de incendiu și au ieșit în mulțime.

4. Adevărul în sticlă

                   Într-un parc, Ben spuse repede:

                   — Are un tatuaj mic pe mână. Spirală.

                   Bis:
                   — Deci nu e singur.

                   Lia:
                   — E o rețea.

                   Ben simți un fior: Deci dacă ai o problemă, nu o ai cu ,,un om”. O ai cu un sistem. Super.

5. Piesa lipsă

                   În mansardă, Lia decriptă adresa: forum ascuns. Parola: LALEAUA. Mesaj de la SPIRAAL: ,,Laleaua nu e furată. E ascunsă. Caută în locul unde sticla devine apă.” Ted, în fața geamului lătră spre canal. În reflexie: firma de sticlă a atelierului de jos: GLASFIETS.

                    Ben:
                    — Nu-mi place când indiciile duc la noi acasă.

                    Pași pe scări. Bătăi în ușă.

                    — Spirala v-a găsit. Dacă vreți să trăiți, găsiți laleaua înaintea lor.

6. Sub atelier

                  Când ușa verde s-a deschis, Ben se aștepta la paltonul gri. În schimb era un tânăr ud leoarcă, cu ochi speriați și un rucsac greu.

                   — Închide, a zis. Te rog. N-am mult timp.

                   Lia îl privi fix.

                    — Cine ești?

                    — Daan. Am lucrat la muzeu. Spirala m-a pus să vă urmăresc. Dar… nu mai pot.

                   Ben se gândi: Asta e exact ce zice cineva înainte să te bage în belea. Dar Ted se apropie de Daan, îi mirosi mâna și se așeză lângă el, calm. Ca un ,,ok, trece”. Daan scoase brățara ruptă a lui Ben.

                     — A rămas în depozit. Am luat-o înainte s-o ia el.

                     Ben:
                     — „El” e paltonul gri?

                     Daan a dat din cap.

                     — Îi zicem Grijs. Spirala e o rețea. Oameni din muzee, asigurări, poliție. Ei ,,închid” cazuri. Șterg urme. Și dacă știi prea mult… nu mai ești o persoană. Ești o problemă.

                     Ben simți un gol în stomac. Nu era acea frică din filme. Era frică din viața reală, genul care îți face mâinile reci.

                      Bis întrebă:

                      — Laleaua?

                     Daan arătă spre podea.

                     — Nu laleaua era mare. Ce era în ea. E sub noi.

                     Au tras dulapul. Sub el: scândura diferită. Trapă.

                    Când au coborât, tunelul mirosea a ulei vechi și apă. Ben își auzea respirația prea tare. Ted, în schimb, mergea înainte ca și cum e doar o plimbare.

                     La capăt era ușa metalică și lacătul nou.

                     — A încuiat-o cineva recent, a șoptit Lia.

                     Bis atinse lacătul și se opri .

                     — Nu forțez. Sună a ,,boom”.

                      Lia folosi o agrafă. Click.

                      Înăuntru: o cameră mică, un bec slab, o cutie de lemn cu spirala tăiată. În cutie: o mini-lalea de sticlă și un bilețel plastifiat, inclusiv în română: ,,DACĂ AI AJUNS AICI, ÎNSEAMNĂ CĂ NU EȘTI POLIȚIA.”

                       Ben avu un gând stupid: Mulțumesc pentru confirmare, universule. Lia desfăcu baza mini-lalelei. Din interior căzu o capsulă metalică minusculă. Daan șopti:

                   — Microfilmul.

                   Exact atunci, deasupra, se auzi ceva: metal lovit, apoi pași. Pași calmi.

                   — Știu că sunteți acolo, se auzi o voce.

                   Ben simți cum i se strânge pieptul.

                   — Grijs, șopti Daan.

                   Lia stinse lanterna. Întunericul s-a lipit de ei.

                   Ted mârâi încet. Ben își ținea respirația și se gândea: Dacă ne prinde, ce fac? Îi spun că am de făcut teme?

                    — Ieșiți, strigă Grijs, de sus. Sau chem poliția. Și atunci voi sunteți cei care au intrat ilegal, nu eu.

                    Bis șopti:

                    — Șantajul lui e… foarte adult.

                     Lia:
                     — A doua ieșire?

                     Daan:
                     — Spre canal. Drenaj. Dar trebuie să intrați în apă. Și e… rece.

                     Ben:
                     — Eu nu înot.

                     Bis:
                   — Azi înveți.

                  Alergară prin tunel. La grilă, șuruburile erau ruginite. Lia găsi o cheie ruginită pe un cârlig — prea la îndemână.

                 — Voss, murmură ea. A pregătit tot.

                 Desfăcură grila. Aerul rece îi izbi. Ted intră primul. Ben îl urmă, cu stomacul strâns.

Apa canalului îl lovi ca un pumn. Ben simți că-i amorțesc picioarele și pentru o secundă panica îl copleși. Se agăță de piatră, trase aer și ieși. Ud, tremurând, viu.

                    Dinspre atelier se auzi o lovitură furioasă. Grijs își dădea seama că i-au scăpat.

7. Capcana din mansardă

                     Urcară în mansardă și Lia puse capsula pe masă.

                     — Trebuie citită. Altfel e doar metal.

                     Daan:
                     — Aparatul de microfilm e în biroul directorului muzeului.

                    Ben:
                    — Adică ne întoarcem acolo unde Grijs ne vrea.

                    Bis:
                    — Nu exagera, Ben. Ne vrea peste tot.

                    Stinseră luminile și stătură o secundă în liniște. Și atunci s-a auzit ceva mic, dar clar: un tic metalic, ca și cum cineva atinsese ușa verde din exterior. Lia ridică imediat mâna, semn să tacă. Un alt tic. Ben își simți gâtul uscat. Nu-mi place că ,,ticul” sună ca un cârlig. Lia se apropie încet de ușă. Privi prin vizor. Apoi se întoarse spre ei, foarte calmă, dar cu ochii diferiți:

                    — A pus ceva pe clanță.

                    Bis:
                    — Ce?

                    Lia:
                    — Un marker. Ca să știe dacă ai ieșit. Sau dacă ai deschis.

                    Ben simți un val de greață. Deci nu e doar urmărire. E ,,te marchez ca pe un obiect”.

Au decis pe loc: nimeni nu iese pe ușa verde în noaptea aia. Coborâră prin trapă și au ieșit prin drenaj, pe lângă canal, ascunși, ca niște hoți în propria viață. Ben se gândea: Am 16 ani. De ce fac asta? Și imediat: Pentru că dacă nu, o să facă ei altcuiva.

8. Urmărirea din muzeu

              Două zile mai târziu, s-au întors în Leerdam. Muzeul era mai tensionat: paznici mai mulți, ochi mai mulți. Noor îl văzu pe Ben și se apropie, șoptind ca și cum vorbea despre pliante:

              — Ai găsit ce trebuia?

             Ben îngheță.

              — De unde știi?

             Noor își mușcă buza. În ochii ei era frică, dar și un fel de furie.

             — Pentru că dacă nu găseai… nu mai ajungeai să faci 17.

             În spate, un paznic se întoarse. Noor zâmbi fals.

             — Ușa aia… duce la birouri. Du-te.

             Ben păși pe coridor. Ușa biroului directorului era încuiată. Ted împinse spre el o cheiță mică. Ben clipi.

              — Serios? De unde ai cheie?

             Ted dădu din coadă, ca și cum era „normal”. Click. Ușa se deschise. Ben introduse microfilmul în aparat. Acesta porni. Pe ecran, liste. Nume. Instituții. Și un titlu mare: SPIRAAL – REȚEA DE ,,ÎNCHIDERE” A CAZURILOR

               Ben fotografie rapid. Văzu rândul: ,,Voss, Hendrik – DISPĂRUT / lăsat cheie pentru cei tineri” … ,,Pentru cei tineri.” Ben simți o furie ciudată. Mulțumesc, domnule Voss, că mi-ai lăsat mie o problemă de adulți.

               Se auzi clanța. Vocea lui Grijs:

               — Știu că ești acolo, stagiar.

               Ben scoase microfilmul. Clanța se mișcă din nou, mai tare.

               — Deschid, rosti vocea. Și dacă te prind cu aia… nu mai ai niciun ,,Canal 9”.

               Ted sări pe birou și apăsă telefonul fix. Se auzit un sunet puternic în alt birou. Diversiune.

Ben deschise geamul și ieși pe cornișă. Ploua. Aluneca. Super. Păși lipit de zid, cu Ted după el. Ajunse la o scară metalică. Coborî, cu mâinile tremurând. În curte, un paznic îl văzu.

               — Hei!

               Ben făcu ce putea: alergă, ca un copil care nu mai are altă idee.

               Paznicul se luă după el, iar în spate apăru silueta lui Grijs, fără grabă, doar sigură.

               Fugiră printre garduri, mașini, containere de reciclare. Intrară printr-o ușă laterală, apoi ieșiră pe alta. Ben simțea că îl lasă picioarele. Ajunseră la tren. Ușile se închiseră exact când Grijs a ajuns pe peron. Prin geam, Grijs ridică mâna încet, ca un salut. Ben își spuse: Nu e salut. E promisiune.

9. Noor și numele care nu trebuia să fie acolo

              Acasă, Lia a mărit o fotografie din microfilm. Într-un colț era o notă, scrisă parcă în grabă:

,,Nu mergeți la poliție. Poliția e deja în spirală. Mergeți la Noor.” Daan încremeni.

             — Noor e sora mea.

             Ben simțit cum se schimbă tot.

             Daan, cu voce mică:
             — A intrat ca să-i oprească. Dar au prins-o. Au făcut-o să pară ,,de-a lor”. Iar pe mine… m-au folosit ca s-o țină sub control.

             Ben gândi: Deci chiar există oameni prinși în roluri, nu în alegeri.

             Lia:
             — ,,Spiraal” nu e rețeaua. E persoana care a lăsat indiciile. Noor.

             Bis:
             — Aliatul nostru e… și ostatic.

10. Mesajul și spirala tăiată

              Ben încă se gândea la bilețelul din subsol. La partea în română. Nu suna tradus ,,perfect”. Sunase ca și cum cineva chiar știa limba, dar nu era din România. Ca și cum…

              Ben spuse încet:

             — Mesajul în română… nu e doar ca să fie ,,internațional”. E… pentru cineva anume.

             Lia:
             — De ce crezi asta?

             Ben:
             — Pentru că cine ar pune română acolo, în Olanda, în 2009, dacă nu avea o legătură? E prea specific.

            Daan clipi.

            — Voss a lucrat, cu ani înainte, la un proiect cu o echipă din Europa de Est. Noor mi-a spus asta o dată. Nu mi-a spus țara.

            Bis:
            — Poate că Spirala nu e doar Olanda. Poate e o rețea mai mare, iar româna era „semn” pentru un nod din altă parte.

            Lia privi spirala tăiată, desenată pe cutia de lemn.

            — Spirală tăiată… adică ,,ruptă”. Sau ,,împărțită”. Sau ,,există un fragment lipsă”.

Ben gândi: Deci noi am găsit o bucată. Și restul e… pe altă hartă.

11. Rotterdam și martorul care lipsește

             Telefonul lui Ben vibră. Număr necunoscut.

              — Sunt Noor. Aveți microfilmul?

             Ben simți că-i sare inima. Lia îi făcu semn să răspundă scurt.

             Ben:
             — Da. Vrem să te scoatem.

              Noor:
              — Nu. Scoateți-l pe Voss.

              Ben:
               — De ce?

               Noor:
                — Pentru că eu pot să joc. El nu. Și pentru că laleaua mare e momeala. Adevărul real e martorul.

               Apoi:

               — Rotterdam. Depozit lângă apă. Grijs mută laleaua. Dacă ajunge în container, dispare.

               Ben:
               — Dacă dispare, atunci ce rost au listele?

                  Lia:
                  — Listele încep o anchetă. Martorul o termină. Voss e ,,capătul”. Fără el, totul poate rămâne ,,interpretare”.

                  Bis:
                  — Deci trebuie să-l găsim pe Voss. Dar Noor spune să nu o scoatem pe ea.

                  Ben simți frica aia stupidă: Orice alegem, e greșit pentru cineva.

12. Epilog

                   Lia a ales planul ,,adult”: nu să se bată cu Grijs, ci să-l facă imposibil de acoperit. A împărțit dovada. Mesaje temporizate. Jurnalist. Companie de asigurări. Orice atingere = publicare.

Când Grijs a venit la ușa verde, era calm. Ca o ușă închisă.

                   — Dați-mi ce aveți și nimeni nu pățește nimic.

                   Lia:
                   — Dacă ne atingi, dovada se publică.

                    Ben,tremurat:
                    — Și compania de asigurări știe. Când intră ei, nu mai e secret. E fraudă.

                    Pe stradă își făcură apariția oameni în civil, genul care nu se sperie de paltoane. Nu patrulă. Control. Grijs a stat o secundă prea mult nemișcat, ca și cum pentru prima dată cineva îi luase arma principală: frica.

                    În zilele următoare au apărut audituri și suspensii. Nimeni nu scria ,,Spirala”, dar se simțea că cineva o taie. Noor îi trimise lui Daan: „Sunt liberă. Nu mă căuta”.

                    Și lui Ben: „Cei tineri care nu acceptă închiderea, vor schimba lumea. Ai grijă de câine”.

                    Hendrik Voss a apărut într-un interviu anonim, cu voce distorsionată:

                    — Am ascuns adevărul într-o floare pentru că adevărul e fragil. Dar și încăpățânat.

                    Într-o dimineață, Lia găsi la ușă un pachet. Înăuntru: o fotografie cu laleaua mare, întreagă, într-o vitrină improvizată. Pe spate: ,,NU TOT CE E FURAT E PIERDUT. CANAL 9, CONTINUAȚI.” Și o spirală tăiată.

                    Dar mai era ceva: sub spirală, cineva scrisese cu pixul o singură linie: ,,Nu căutați doar în canale. Căutați și în Bega.” Ben reciti de trei ori.

                      — Bega… ca în Timișoara?

                      Bis ridică sprâncenele.

                      — Ok, acum e oficial: aventura noastră are sezonul 2.

                      Lia a lipit fotografia pe perete și a luat un dosar nou: DOSAR 3/1998 – ,,Bicicleta care nu ruginește”.

                       Ben ridică sprânceana.

                       — Sună dubios.

                       Lia zâmbi.

                       — Perfect.

                       Ted se întinse pe canapea și adormi imediat, ca și cum paltoanele gri și rețelele secrete sunt problema altcuiva. Dar Ben știa adevărul: uneori, adulții îți lasă lumea în brațe fără să te întrebe dacă ai chef.

                        Iar Canal 9… mergea mai departe.