Trolerul scrâșnește pe pietrișul care acoperă aleea îngustă, în capătul căreia se vede casa veche, cu un etaj și ferestre arcuite. E la fel cum și-o amintește, doar iedera, pe atunci verde, o învăluie acum în nuanțe arămii. Se oprește și își trece mâna prin părul ciufulit, luptându-se cu impulsul de a se întoarce din drum. E pe punctul să cedeze, când telefonul îi vibrează într-unul din buzunarele canadienei.

— Hei, ce faci? Ai ajuns?, întreabă Dreea, și vocea ei curge domol peste el, ca un val care acoperă, fără să stingă, freamătul de dedesubt.

— Da, numai că mă simt aiurea. N-ar fi trebuit să vin. Locul ăsta mă înnebunește. Cred că o să plec.

— Încearcă să te calmezi, te rog. Am vorbit despre asta, îți amintești? E important să rămâi acolo.      

— Dreea, nu pot. Aici, fiecare colț, fiecare sunet…

O rafală de vânt dinspre faleză îl izbește pe neașteptate, aducându-i pe buze gustul sărat al apei de mare. Crengile lungi și noduroase ale copacilor din jur încep să se agite, în timp ce lumina crepusculară le desenează pe pământ prelungiri fantomatice.â

— Dreea?

Telefonul rămâne mut. Vrea să sune înapoi, dar cerul se lasă tot mai jos, iar contururile din jur devin neclare în spatele pojghiței tremurătoare pe care stropii mari de ploaie o întind peste ochelarii cu lentile groase. Își apasă tâmpla stângă cu două degete și rămâne așa până când bătăile inimii i se mai domolesc, apoi ridică trolerul și se îndreaptă cu pași mari spre casă, în timp ce pietrișul încearcă sa-l absoarbă. 

Ajunge gâfâind sub arcada de la intrare și se uită în jur, evitând să-și priveasca reflexia distorsionată în luciul ușii ude. Agățată pe peretele din dreapta e plăcuța cu numele pensiunii și, prinsă sub ea, o foaie de hârtie pe care cineva a adăugat, cu pixul: „Camere libere”. Face un pas înainte și, cu vârful degetelor, mângâie capul de leu fixat pe portalul masiv, lăsându-le să alunece pe conturul inelului metalic pe care acesta îl ține in gură. Pentru o clipă, îi vine în minte cum alergau amândoi pe alee, râzând și luându-se la întrecere, în timp ce el încerca zadarnic să-i ajungă din urmă. Tresare, își șterge palmele ude pe pantaloni și dă să scoată telefonul din buzunar, când ușa se deschide și în cadrul ei apare un bărbat cărunt, îmbrăcat într-un pulover de lână decolorat. Chipul îi e obosit, dar are aceeași curiozitate prietenoasă în priviri cu care îi întâmpinase odinioară:

— Bine ați venit la Casa Mării. Ne bucurăm să vă avem ca oaspete și sperăm să aveți un sejur de neuitat.

Zâmbetul îi rămâne o clipă suspendat, apoi se dă într-o parte și îi face semn să intre:

— Poftiți, vă rog, poftiți. Îmi pare rău că v-a prins ploaia, dar să știți că am pornit centrala și în cameră e bine.

Aerul cald îl izbește din prag, amestecat cu mirosul înțepător de naftalină și lemn ud. Holul e neschimbat, cu bancheta masivă lipită de perete și covorul uzat, care se întinde până la scări. Doar fotografiile de pe pereți sunt mai palide, ca și când culorile le-ar fi fost înghițite de timp.

Bărbatul nu dă niciun semn că l-ar recunoaște, de altfel, nici nu ar avea cum; sunt mulți ani de atunci, iar întâmplarea nu fusese, la vremea ei, decât un fapt divers. Gândul pare să-l mai liniștească și pornește în tăcere pe urmele lui spre etaj, unde, după ce traversează coridorul decorat cu peisaje marine, se opresc în dreptul uneia dintre camerele care dau spre pădurea din spatele casei. Bărbatul intră primul, aprinde lumina și face un gest larg cu mâna:

— Fără oglinzi, așa cum ați cerut. Pe cea de aici am reușit să o scoatem, arată el spre peretele din stânga ușii, pe care se vede o urmă mare, albă. Sigur, n-a fost ușor, dar era oricum crăpată și, așa cum i-am spus și nevesti-mii, tot trebuia să o schimbăm. Din păcate, cu cea din baie nu am putut face nimic. Cade faianța cu totul dacă tragem de ea. Am acoperit-o însă cu un prosop. Sper să fie în regulă așa.

Se uită apoi la el, încurcat.

— Știți, eu nu pun întrebări, mai ales când omul plătește, dar femeile sunt mai curioase.

Cum nu primește niciun răspuns, se grăbește să adauge:

— Să nu vă faceți griji. E dusă în oraș, la copii și altcineva nu are cine să vă deranjeze, pentru că, în afară de dumneavoastră, nu mai e nimeni.

Oftează apoi, trăgându-se de mânecile puloverului:

— Nici în sezon nu mai e ce-a fost. Tinerii prefera stațiunile mari, gălăgioase, iar familiile cu copii se duc și ele acolo unde găsesc plaje amenajate. Aici, la noi, mai vin doar câteva cupluri în vârstă sau cei care caută, înțelegeți ce vreau să spun, anonimatul. Din când în când și câte cineva ca dumneavoastră, dornic de liniște.

Tăcerea care se prelungește nu îi oferă motive să mai rămână, așa că îi urează o seară bună și închide cu grijă ușa în urma lui.

Rămas singur, se trântește pe pat, ghemuit pe o parte și cu genunchii la piept. Ar vrea să doarmă, dar e prea devreme pentru pastile și nu vrea să riște să stea treaz la noapte. Își duce două degete la tâmplă și apăsă ușor, apoi se ridică și se îndreaptă spre fereastră. În urma lui, pe cuvertura albastră, rămâne conturul corpului, trasat de picăturile de apă scurse de pe canadiană.

Afară furtuna e în toi, iar cerul pare un foc de artificii, cu fulgerele izbucnind printre nori ca niște scântei albe. În timp ce trage draperiile, propria imagine îl surprinde din geamul ud, neinvitată. Face brusc un pas în lături și se împiedică de unul dintre cele două scaune de lângă masa mică, înghesuită într-un colț. Cu inima bătându-i din nou nebunește, se scurge pe marginea lui, în timp ce palmele, lipite de genunchi, încep să îi transpire. Ceva îi apasă pieptul și lucrurile din jur încep să-și piardă conturul.

Camera se întunecă și dispare, lăsând loc unei zile de vară în care aerul tremură de căldură, iar lumina pare că taie totul în muchii ascuțite. O vede pe ea râzând, cu părul aproape alb în bătaia soarelui, alergând alături de fratele lui. Se opresc pe mal și încep să se stropească, în timp ce glasurile li se amestecă cu țipetele pescărușilor. Îi ajunge din urmă și se repede la apă, nerăbdător să se contopească cu marea care îl primește cu răcoarea ei aspră. Își aude fratele venind din urmă, dar nu se oprește, pentru că acolo, printre valuri, nu mai contează cine s-a născut întreg și cine a purtat, de la început, stigmatul neputinței. O naștere complicată, cu un dezechilibru dureros: fratele lui, drept și sigur pe pașii săi, și el, cu mersul șovăielnic și privirea neclară, obișnuit să vadă uimirea din ochii celor care aflau că între ei e o diferență de doar două minute.

La început, lumea lui avea un singur centru: el. Îi lega șireturile, îi căra ghiozdanul, îi repeta cuvintele, mulțumit să fie tolerat. Cu timpul însă, firimiturile de îngăduință s-au împuținat, iar râsul fratelui lui a început să se amestece cu al celorlalți, în timp ce privirile lor, ascuțite ca niște săgeți, îl străpungeau fără milă.

Telefonul vibrează din nou și amintirea se destramă, lăsând în urmă doar gustul sărat care i se prelinge din buza mușcată până la sânge. Dreea pare îngrijorată:

— S-a întrerupt și pe urmă am pierdut semnalul. E furtună și la voi?

Se agață de vocea ei ca de un colac de salvare.

— Dreea, nu pot rămâne aici. Înțelegi? Nu pot.

— Ba poți, răspunde ea cu acea vibrație a vocii care îi dă mereu senzația că pierde teren, chiar și atunci când tace. Crezi că fuga rezolvă ceva?

— E prea mult, Dreea. De ce nu mă lași să vin acolo și să stăm de vorbă ca înainte?

— Pentru că sunt lucruri pe care le putem încheia doar acolo unde au început.

— Și dacă nu sunt pregătit?

— Asta eu hotărăsc. În plus, ți-am dat medicamentele. Sper că nu le-ai lăsat acasă.

— Cum să le las? N-aș rezista nici o secundă fără ele.

— Bun. Atunci uite ce-o să faci: le scoți din bagaj și le pui undeva, la vedere. Toate. Așa nu uiți să le iei.

Vocea îl lovește ca o palmă:

— Acum.

— Bine, bine, mormăie el și pune telefonul pe speaker, cât ridică trolerul pe pat și răscolește printre hainele îngrămădite. Simte plasticul rece al flacoanelor și le scoate pe rând, așezându-le pe noptieră. Primul e mic și ușor, cu eticheta albă tocită la margini. Al doilea e mai voluminos, cu pastile ovale, galbene, care se aud greoi când îl scutură. Pe ultimul îl ține o clipă în palmă înainte să-l lase jos: opac, fără nimic distinctiv. Se uită la ele și reia, aproape mecanic:â

— Uite, le-am pus aici. Sunt toate: anxietate, depresie și somn.

Un oftat ușor, abia reținut, se aude în receptor.

— Acum așează-te la laptop și scrie tot. Cum s-a întâmplat, ce simți. Ca într-un jurnal. O să vezi că te ajută.

— Nu cred că va schimba ceva, Dreea.

— Ba da, ai încredere în mine. Scrisul scoate la suprafață tot ce e ascuns. Trebuie să-ți înfrunți fricile, exact cum ți-am arătat. Îți amintești ce mi-ai promis?

Își coboară privirea în pământ și rămâne tăcut, iar liniștea care se lăsă între ei vorbește despre vină. În vocea Dreei se simte iritarea:

— Nu-mi spune că ai continuat șarada cu oglinzile.

— Ba da, șoptește el.

— Ascultă-mă bine. Ai spus-o chiar tu: nu mai poți continua așa. Te-ai dus acolo să găsești o rezolvare, chiar dacă asta înseamnă să ai curajul să te privești în față. Caută o oglindă și fă-o acum. E singura formă de onestitate care ți-a mai rămas.

Cuvintele i se preling în ureche și se amestecă printre gânduri, împrăștiindu-se ca undele pe luciul unei ape.

— Dreea, nu cred că pot.

— Atunci să știi că eu nu mai pot face nimic. De aici înainte, ești pe cont propriu.

Tonul hotărât al vocii ei îl sperie. Aproape țipă:

— Stai, nu închide. Mă duc acum.

Se ridică greoi și pornește către baie. Picioarele i se împleticesc și se agață de tot ce întâlnesc în cale: piciorul patului, franjurii de la covor, pragul dintre uși. Respiră greu și simte cum aerul din jur devine solid, strângându-i pieptul ca într-o menghină. Ajuns în dreptul chiuvetei își încleșteaza mâinile pe ea, fără să aibă curajul să se uite la prosopul care acoperă oglinda fixată deasupra. Vrea să renunțe, dar când se întoarce, ochii îi cad pe telefonul lăsat pe noptieră. Se întoarce din nou cu fața la chiuvetă și tot cu capul în jos, apucă încet unul din colțurile prosopului și începe să-l tragă, centimetru cu centimetru, până când suprafața lucioasă devine în întregime vizibilă. Abia atunci ridică capul și se uită la bărbatul de aproape treizeci de ani, cu umeri grei și obosiți, care îl privește din spatele unor ochelari cu rame negre și lentile groase, ce îi măresc ochii în mod nefiresc.

Fără să-și dea seama și-i scoate și îi pune pe marginea chiuvetei. Imaginea se estompează și e nevoit să se aplece în față ca să vadă din nou clar, dar chipul din oglindă nu mai e al lui. Își vede fratele, la fel ca-n ziua aceea de vară, când aerul impertinent și zâmbetul batjocoritor piereau de pe fața lui, lăsând loc privirii pe care i-o aruncase înainte să dispară sub valuri, atunci când înțelesese că nu o să-l ajute.

Rămane câteva clipe încremenit, incapabil să se miște sau să gândească. Trage apoi aer în piept și își ține respirația, până simte că plămânii îi explodează. Când nu mai poate, expiră cu putere și, adunând apă în palme, se stropește pe față. În timp ce picăturile i se scurg pe obraji, umerii i se îndreaptă, iar gesturile îi devin hotărâte. Ia unul din paharele de pe polița de sub oglindă și îl umple până sus, după care se întoarce în cameră și îl pune pe noptieră. Ridică telefonul și aude la celălalt capăt respirația Dreei.

— E în regulă, Dreea. Știu cum să rezolv, și fără să o lase să spună altceva, întrerupe apelul. Începe apoi să scoată, metodic, pastilele din flacoane. Când termină, se uită la cele trei grămăjoare și își dă seama că are nevoie de mai multă apă. Se duce în baie, umple și al doilea pahar, după care se așază pe pat și începe să le înghită, așa cum îi spusese: una pentru anxietate, una pentru depresie, una pentru somn. Apoi din nou: anxietate, depresie, somn. Și iar: anxietate, depresie, somn. Anxietate. Depresie. Somn. Somn.

***

Asistenta ciocăni ușor la ușa cabinetului. Era obișnuită să rămână până târziu, dar în seara aceea pacienții se răriseră odată cu ploaia care cădea în averse și, după ce pusese hârtiile în ordine, nu mai avea nimic de făcut.

— Intră, o invită femeia care stătea la birou, cu telefonul lipit de ureche și privirea fixată în gol. Cu mâna liberă își răsucea pe un deget o șuviță din părul blond, pe care lumina plafonierei îl făcea să pară aproape alb. Asistenta păși pe vârfuri, atentă să nu o deranjeze, și lăsă pe marginea biroului fișele pentru a doua zi. Primi apoi, printr-un semn al capului, încuviințarea să plece și mulțumită își luă haina, poșeta și umbrela, după care stinse lumina în sala de așteptare și deschise ușa de la intrare. Plăcuța neagră, agățată în exterior, alunecase într-o parte. O îndreptă, apoi scoase din buzunar un șervețel și lustruí literele aurii, ieșite în relief: Dr. Andreea Nicolau, medic psihiatru. Mulțumită, își puse haina și se îndreptă spre lift.

Rămasă singură, femeia se apucă să răsfoiască mecanic hârtiile de pe birou, în timp ce continua să țină receptorul la ureche, așteptând. Pe fiecare dosar erau trecute nume și diagnostice, alături de diverse note scrise de mână: “anxietate severă”, “depresie recurentă”, “tulburare de adaptare”. Se întrerupse brusc și redeveni atentă la telefon, apoi, fără să spună nimic, îl lăsă încet jos. Trăsăturile i se destinseră într-o expresie de mulțumire, iar privirea i se îndreptă spre fotografia pusă pe marginea biroului, în care o adolescentă cu părul blond, aproape alb și un băiat de vârstă apropiată, zâmbesc fericiți pe țărmul mării, ținându-se de mână. Ceva mai în spate se află un alt băiat, despre care ai putea spune că este copia fidelă a primului, dacă nu ar fi părul ciufulit și ochelarii mari, cu lentile groase, ce îi măresc ochii în mod nefiresc.