Știți campaniile alea de marketing în care ți se spune ”Uite, am făcut asta pentru tine, ca să nu fii tu nevoit s-o faci, iar acum îți pot spune adevărul despre…”? Așa și eu, din dorința de vă atrage aici, am citit pentru voi Acel martie, de Olivia Odăianu. De ce? Păi nu ai toată ziua șansa să scrii despre cărți românești ecranizate. Asta pe de o parte, că pe de altă parte trebuia s-o fac măcar cât să sancționez acest derapaj cultural care denaturează, dezonorează și (introduceți voi orice alt cuvânt care începe cu prefixul de-) munca scriitorilor și regizorilor români care se străduiesc din tot sufletul să schimbe percepția publicului român despre cărțile, respectiv filmele românești.

Acel martie a apărut în 2022 și s-a vrut/se vrea a fi un fel de thriller cu spioni, însă adevărul e că la final nu știi sigur ce-ai citit. Poate de asta au și făcut un film după roman.

Dar despre ce e vorba? o să vă întrebați.

Anabel Nasaki, româncă get-beget, cu mamă o celebră creatoare de modă și tată natural necunoscut (dar cu tată vitreg japonez), își surprinde iubitul, pe nume Denis, de profesie avocat, alături de amantă în cafeneaua Calcium din București. Fiind revoltată de infidelitatea iubitului, Anabel își leapădă rochia în mijlocul cafenelei. Da, exact asta face. Nu, n-o face ca apoi să-i spună infidelului ”Uită-te bine la formele astea, că e ultima dată când le vezi!”. Nu, n-o face nici ca s-o scoată ”la interval” pe amanta iubitului, așa cum poate ar face-o un bărbat, zbierând din toți rărunchii ”Ce? O are mai mare ca mine?!”. Nu, o face pentru că rochia în cauză îi fusese dăruită chiar de către iubitul prins în flagrant. N-are logică, este? Păi, bun-venit în lumea Oliviei Odăianu! V-am spus că am citit cartea asta pentru voi…

Rămasă fără rochie, Anabel se așază la bar și cere un gin tonic, așa cum am face-o oricare dintre noi dacă ne-am pierde mințile și ne-am dezbrăca în mijlocul unui local. Acum, eu aș fi zis că într-un timp mai mult sau mai puțin operativ, că e greu cu traficul în București, aveau să se prezinte la fața locului niște polițiști și-o ambulanță, iar următoarea piesă vestimentară pentru Anabel Nasaki avea să fie o cămașă ale cărei mâneci se leagă la spate. În schimb, Olivia Odăianu, ca o romantică, îl introduce în poveste pe Vladimir Bratu, om de știință, care se apropie de Anabel și-i oferă sacoul. Desigur, Vladimir e imediat absorbit de frumusețea Anabelei, dar nu are timp să facă vreo mișcare că-i sună telefonul. Până termină de vorbit, Anabela se transformă în Anabelea, pentru că pleacă din local cu tot cu sacou, iar sacoul nu doar că are buzunare, dar are într-unul dintre ele și-un memory stick cu informații extraordinar de importante. Ca să nu vă fierb, vă zic de acum că pe memory stick se află date despre vaccinul împotriva cancerului. Care cancer? Ei, astea-s detalii pentru Odăianu, nu ni se spune. Alegeți și voi unul și aia e, doar nu vreți mură-n gură tot!

Acum, e limpede că Vladimir nu e tocmai fericit că a pierdut memory stick-ul, însă nici nu-și bate capul prea tare, doar are informațiile și la birou, pe laptop. Aici, Olivia Odăianu trebuie să se fi blocat cu acțiunea. Ea avea doar scena aia cu Anabel care rămâne în chiloți și sutien și cu Vladimir care-și pierde memory stick-ul. Prin urmare, intră în scenă Ivan Belov, despre care aflăm pe parcurs, dar mai ales spre final, că e șeful serviciilor secrete rusești. Au rușii atâtea servicii secrete că dacă pui trei litere scrise de tipar una lânga alta sigur nimerești unul dintre ele. Nu e și cazul Oliviei Odăianu, care ne lasă cu atât: Ivan Belov, șef al serviciilor secrete rusești (poate al tuturor, șef peste toate, na!). Ivan ăsta îl sună pe Vladimir și între ei are loc un dialog ceva de genul:

– Ce zici, Vladi?

– Uite, bine, p-acasꞌ.

– Da? Și stick-ul?

– Stick-ul? Uite, chiar mă uit la el, îl învârt pe deget.

– Să cazi tu de la etaj?

– Să cad, Ivi! Ce? Sunt nebun să te mint?

– Bă, Vladi, vezi că stick-ul e la Monte Carlo…

– Aaaaah!… Stick-ul ăla zici? Ăla cu vaccinul contra cancerului? Eu credeam că zici de ăsta cu planurile despre cum îl puneți pe Georgescu președinte la Cotroceni.

– Suka blyat! E la Monte Carlo, sclavule!

– Stai, Ivan Ivanovici Belov! Nu te înfuria. Da, am pierdut stick-ul ăla, dar am o explicație. S-a dezbrăcat una în cârciumă și i-am dat sacoul meu să nu se holbeze lumea la formele ei. Și m-a sunat nevastă-mea, Oana, iar cât eu am vorbit cu ea, tipa s-a tirat. Dar avem copie la birou la mine, nu e panică.

– Vladimir, trimit acum doi Ivani mai mici să te arunce de la etaj.

– Nu! Stai! Stai că-l recuperez eu. Nu-i nevoie să stricăm prietenia pentru atâta lucru! De unde știi că stick-ul e la Monte Carlo? Hai, zi, că mă duc eu. Mă duc pe banii mei, nu-mi trebuie nimic de la voi. Promit!

– Stick-ul are în el și-un program de localizare GPS.

– Gata, patroane! Adică, Ivan Ivanovici Belov. Am și plecat la Monte Carlo.

Dacă ar fi fost așa dialogul, ar fi fost bine.

Prin urmare, Vladimir pleacă la Monte Carlo, unde-o află pe Anabel alături de Ruana, prietena ei veche și cea mai bună. Vladimir ăsta nu doar că îi supără pe ruși, dar face cum face și ajută la aflarea unui nou adevăr: Ruana era și ea amanta lui Denis. Trădată din nou, Anabel n-are ce face și își petrece noaptea în camera de hotel a lui Vladimir. În locul unei scene de sex avem un dialog, din care vă rețin atenției atât:

– Vai, nu pot să cred că-i dimineață! Scuză-mă, mă simt prost, probabil oboseala acumulată și-a spus cuvântul și am dormit lemn. Trebuia să mă trezești, spuse Anabel.

Mai departe, cu toate că Vladimir recuperează stick-ul, sustrăgându-l din poșeta lui Anabel, Belov tot îi trimite pe urmele lor pe ăia doi Ivani mai mici ai săi. De ce i-o fi trimis nu ne dăm seama decât la final, dar eu oricum vă spun, numai că vă spun puțin mai încolo.

Așa… Ivanii îi urmăresc pe Vladi și Anabelea, ăștia doi reușesc să scape de ei după o urmărire ca în filme, cu mașini bușite și viteză Fast & Furios. Ce m-am mai întrebat eu? De ce trebuiau să-i urmărească nerespectând regulile conducerii preventive dacă stick-ul avea în el un program de localizare GPS? În fine… N-are rost, logica a fost dintotdeauna o materie opțională în școală.

Scăpați de Ivanii mai mici, Vladimir propune să se ascundă în mulțime, și anume printr-o plimbare prin Vielle Ville. Evident, Anabel întreabă retoric dacă el crede că-i arde de plimbări, dar, așa cum și Vladimir spune, ce să și faci până la ora decolării înapoi către București? Baiul e că Vielle Ville e mic și eroii noștri au la ei nenorocitul ăla de stick cu localizare, deci unul dintre Ivani îi găsește. De ce doar unul dintre cei doi? Yo no lo sé, vorba francezului, și pun pariu că nici Olivia Odăianu n-ar ști să ne spună ce s-a întâmplat cu Ivan nr. 2. O fi rămas să facă niște poze la clădirile alea descrise de autoare, l-o fi stricat la stomac melcii sau ce fonfleuri mai bagă bogații din Monte Carlo. Nu știu. Nimeni nu știe. Așadar, după ce-i găsește, Ivan 1 o amenință pe Anabel cu pistolul, încercând să-l convingă pe Vladimir să predea memory stick-ul. Vladimir nu-l dă, că nu-i prost, știe el că dacă predă dispozitivul Anabel o să fie omorâtă, doar ce să mai facă cu ea rusul după ce se vede cu sacii-n căruță?

Acum, Olivia Odăianu putea să se oprească aici. Serios, se oprea aici, închidea laptopul, făcea un nani bun, de ăla cu somn REM care impresionează Apple Watch-ul și, mâine zi, cu mintea limpede, putea fie să renunțe, fie să citească ea însăși o carte adevărată.

Normal că nu s-a oprit. Bine, era evident că n-o s-o facă, pentru că înainte ca rusul s-o ”aposteze”,  Anabel, cu bunăvoința autoarei, a zis așa:

– Realizezi, sper, că toate aceste zile, care s-au derulat cu atâta rapiditate, mi-au creat unele dintre cele mai puternice emoții. Probabil că aceste întâmplări, pe care deocamdată nu le înțeleg, mă vor inspira să scriu, să le pun, în sfârșit, pe hârtie, adăugă ea privind în zare.

Revenind la acțiune, Vladimir reușește să-l deposedeze de pistol pe Ivan 1, se bate cu el în Cascada Artificială (ziceți mersi, acum știți ce obiective turistice să vizitați când mergeți la Vielle Ville, cum ieși din Monte Carlo pe dreapta) și învinge în duel. Îi dă un croșeu rusului, ăsta dă cu capul de-o piatră și apa se face roșie.

Să știți că eu n-am uitat că Vladimir a ales Vielle Ville pentru că e aglomerat și le-ar fi fost mai ușor să nu fie atacați. Dar știți cine a uitat? Prenumele îi începe cu O, iar numele tot cu O. Wink-wink! Așadar: amenințări cu pistolul, o criză de isterie a domnișoarei Anabel Nasaki, o luptă, un rus mort, un Vielle Ville aglomerat și nimeni nu bagă de seamă. Prea toleranți francezii ăștia!

În continuare, Anabel și Vladimir se întorc la hotel, apoi pleacă la aerogară să prindă cursa către București. Da, aerogară, nu aeroport, citirăți bine. Doamna Odăianu crede că-s același lucru și, pentru răzbunarea mea, vă rog eu s-o lăsați să creadă așa și în continuare.

Între duelul din Cascada Artificială și reîntoarcerea la București mai sunt niște replici și niște explicații jignitoare. Sincer, am citit multe debuturi, dar rar am găsit atât de multe lămuriri pentru orice gest al personajelor. Nici măcar în cărțile pentru copii nu se dau atâtea explicații, dar bănuiesc că nici pe alea nu le-a citit autoarea.

Întorși la București, pe Anabel o saltă poliția. De ce? Pentru că în noaptea de dinaintea plecării la Monte Carlo, în bunu-i renume de Anabelea, i-a făcut o vizită parlamentarului Lupescu, care în aceeași noapte a căzut puțin de la etaj și s-a îmbolnăvit de deces. Dusă la secție pentru audieri, Anabel e extrasă din ghearele polițiștilor de fostul ei iubit, Denis, avocatul, ăla de care v-am zis la început, ăla de-a făcut-o pe Anabel să se despuie în cafenea și din cauza căruia am suferit eu citind Acel martie. De ce s-a dus Anabel la acest parlamentar Lupescu? Omul i-a promis că-i află cine-i e tată, că știți, pe Anabel o cheama Nasaki, după taică-su vitreg, medicul japonez. Ei, și în noaptea în care Lupescu a căzut de la etaj, el a invitat-o pe Anabel să-i spună cine-i taică-su. Chipurile. De fapt, voia să-i facă avansuri.

Cum ziceam, Denis avocatul o scoate din secție și-i spune să aibă grijă, să se gândească bine la ce declară polițiștilor, că s-ar putea să fie acuzată de omor din culpă. Admit, mă așteptam la o gafă juridică, dar parcă nu chiar la una atât de mare. Omor din culpă, zici, Olivio? Păi dacă te uitai măcar două zile la știrile de la ora 17 de pe ProTV când erai mică și tot învățai că așa ceva nu există. Multe iert eu, dar pentru asta te țin minte și te povestesc!

Să zic și că prima dată Olivia Odăianu se referă la polițiștii de la Serviciul Omoruri, ca apoi să-i retrogradeze la statutul de polițiști la Secția 30? Zic, nu țin nimic pentru mine, o dau în gât de n-o iartă nici Poliția Locală. Plus că, dacă Serviciul Omoruri chiar există, Secția 30 Poliție din București nu, și-atunci întreb: de ce? Ori suntem inventatori, ori nu mai suntem!

Avem și o bucată de teorie, statistică și practică criminalistică, în sensul că avocatul Denis afirmă că posibilitatea ca Lupescu să se fi sinucis e mică, că știe el că sinucigașii nu se aruncă pe spate de la balcon, iar poziția în care a fost găsit Lupescu asta indică. Mulțumim, CSI Miami! Stricați mințile creative cu aburelile voastre!

Bun, și-acum să apăsăm pedala de accelerație că devine chinuitor pentru toată lumea.

Anabel și Vladimir se sărută, acasă la ea, după ce consumă o sticlă de vin alb. La început ni se spune că Anabel preferă ginul, dar bănuiesc că și gusturile se mai schimbă de la un capitol la altul. Sărutul nu și-l amintește, ceea ce e complet plauzibil. Și că veni vorba, unul dintre lucrurile care m-a deranjat tare de tot a fost prezentarea constantă a lui Vladimir ca fiind familist, nebun după fiica sa de grădiniță. Probabil că Olivia Odăianu a considerat că dacă ne-o spune de suficient de multe ori o s-o credem și noi, și Vladimir, care de când cu sacoul și stick-ul parcă nu caută nimic altceva decât să se conecteze USB cu Anabel (metaforă prima dată folosită de Paraziții, să nu avem discuții de plagiat, da?). Și ce mai face autoarea e să insiste asupra a cât de nefericit e Vladimir cu soția sa, indirect prezentând-o pe aceasta după stereotipul femeia carieristă care-și ignoră bărbatul, practic scuzându-i comportamentul lui Vladimir.

Treaba devine și mai urâtă când Vladimir și Anabel decid să facă echipă ca să: 1. scape de Ivanii trimiși de Belov să recupereze stick-ul și să-i lichideze; 2. să demonstreze că Anabel n-are de-a face cu moartea lui Lupescu.

În acest sens, Vladimir o convinge pe Anabel să meargă acasă la el și să caute printre lucrurile soție sale. Așa aflăm și că cei doi dorm separat de mult și că nu mai au ”nicio treabă unul cu altul”. Absolut grotesc, lipsit de emoție și spus exact cu vocea unui bărbat care urăște femeile. Poate că și Olivia Odăianu urăște femeile, pentru că altfel Anabel n-ar fi fost un personaj de carton, superficial ca pițipoancele de Dorobanți (sau unde se adună odorurile parvenite în București), iar Oana (soția lui Vladimir) n-ar fi avut (un fel de bonus pentru cititorii care vor numai plot-twists) și o relație extraconjugală. Cu cine? Păi cu Lupescu, evident, ca să fie Vladimir victima perfectă și, în același timp, eroul Anabelei.

Trecând mai departe cu acțiunea, Vladimir și Anabel se întâlnesc în Herăstrău cu Ivan 2, ăla de era stricat la burtă la Monte Carlo. Vladimir se alege cu o plagă împușcată în umăr și Anabel cu o crimă în cazier, căci reușește cumva să-l omoare pe Ivan 2 și să-l arunce în lac. Avem aici și o replică din partea lui Anabel, care se întreabă dacă nu cumva se va afla de lupta lor cu Ivan, căci glonțul n-a rămas în umărul lui Vladimir și… dacă-l găsește cineva?!

În continuare, pentru că echipa Vladimir-Anabel i-a eliminat pe oamenii lui Belov, șeful serviciilor secrete ruse vine la București, mai ales că oricum urma să aibă loc o conferință în care cercetătorii, în frunte cu Vladimir, aveau să anunțe descoperirea vaccinului împotriva cancerului. Că veni vorba despre asta: ideea e că Rusia a finanțat cercetările, iar acum Belov vrea să-l elimine pe Vladimir, ca să poată spune lumii că nu știu care doctor rus a fost cel care a făcut pe dracu ghem.

Între timp, Anabel e exonerată de suspiciunea crimei împotriva parlamentarului Lupescu. Cum așa? Păi s-au uitat polițiștii pe camere și au văzut că Anabel era deja plecată când a căzut politicianul de la balcon. Altfel spus, în 9 martie o bănuiesc de omor, iar în 14 o exonerează, semn că iar avem niște polițiști cam înceți la minte, cărora le-a trebuit aproape o săptămână să vadă niște imagini. De data asta, mă scuzați, cred că nu polițiștii au fost vinovați, dacă știți cum zic…

Dar cine l-a aruncat de la etaj pe Lupescu, nu? Cine altcineva decât cel mai detestat personaj – soția lui Vladimir. De ce? Păi să vedeți: când s-au întors dintr-o escapadă amoroasă la schi, Oana, fiind la volan, a ucis un pieton. Lupescu a tras sforile la început, dar n-a mai suportat minciuna și a amenințat-o că se duce și se dă în primire la gabori, așa că Oana l-a ajutat, dar în loc să-i cheme un Uber, l-a trimis pe scurtătură, via balcon. Practic, tot o dare în primire.

Să vă zic că Oana e psiholog? Că Lupescu era clientul ei? Că la final se sinucide? Cartea asta în loc de Acel martie se putea numi la fel de bine Femei care urăsc femeile.

Finalul rezolvă și disputa Vladimir – Belov. Cum? Păi Belov o răpește pe fiica lui Vladimir, dar cu mânuși, în sensul că se duce la grădiniță și educatoarea mușcă vrăjeala că Belov a fost trimis de Vladimir. Dacă citește vreo educatoare scena asta, sunt convins că o să vină după Olivia Odăianu ca Liam Neeson după ăia în seria Taken.

Twistul cu răpirea asta e că Belov voia, de fapt, să ajungă s-o cunoască pe Anabel. Și reușește, pentru că Anabel se oferă să stea cu fiica lui Vladimir, în custodia rușilor, până se rezolvă treaba aia cu conferința și vaccinul. Ce face Belov? Ca un băiat bun ce e în realitate, o duce pe copilă la grădiniță a doua zi (Oana încă nu se sinucisese, dar nici nu se interesează o zi întreagă de fetiță), iar pe Anabel o duce la Barajul Vidraru, baraj care-o surprinde pe Anabel Nasaki, că ea habar n-avea că în România există bartai Barajul Vidraru. Aici, Belov îi spune lui Anabel că el e tatăl ei natural și că fix după ce-a petrecut o noapte de sex în mașină la baraj cu maică-sa a trebuit s-o părăsească, căci rușii îi făcuseră chemare la Moscova să fie mare spion. Practic, Belov e român, asta explicându-mi constantele întrebări pe care mi le puneam despre cum se înțelegeau personajele între ele. Mai mult, Belov îi spune că el n-a trimis Ivanii mai mici ca s-o omoare și pe ea, ci doar s-o cunoască și să-i povestească despre fiica sa pe care a abandonat-o. Că n-are logică ideea asta e nimic pe lângă faptul că Belov n-avea cum să știe că are o fiică imediat după ce-a făcut sex cu mama Anabelei. N-ar fi putut ști asta nici dacă o făceau pe câmpia de la Pripiat și apoi o scana cu aparatul Geiger.

Vladimir o salvează, vorba vine, că nu avea de ce s-o salveze, pe Anabel din discuția cu Belov anunțând poliția. Miliția în acțiune vine cu girofare și elicoptere, exact ca în filmele proaste, iar Belov decide să se sinucidă la rândul său, plonjând în Vidraru. Evident, Anabel trece de la repulsie completă și insurmontabilă față de Belov la isteria pierderii tatălui mai repede decât trece un toddler de la plâns la râs și înapoi pentru că i-ai feliat banana după ce tot el ți-a cerut-o așa.

Aș mai fi vrut să mă refer și la faptul că e total neplauzibil ca șeful serviciilor secrete ruse să se plimbe așa lejer prin România fără ca nimeni să nu-și dea seama, dar chiar mai are rost?

Cam asta e povestea din Acel martie. E greu s-o citești. Îți crește miopia, ți se face rușine de tine dacă citești dialogurile sau descrierile cu voce tare, începi să ai vise cu virgule puse aiurea și coșmaruri cu ele puse între subiect și predicat. Și, totuși, cartea asta a fost ecranizată. A fost aplaudată. A fost premiată (distincții obscure și fără nicio relevanță, dar totuși bune pentru postări pe social-media) și autoarea a fost și este în centrul atenției pentru o poveste care pentru orice scriitor adevărat e ca un harakiri pe stomacul plin după sarmale.