(de Dragoș C. Costache, autor invitat la festivalul Bega Noir #1, 6-7 februarie 2026, Timișoara)

Pe Dragoș C. Costache mi l-a recomandat Cătălin Ceaușoglu, c-așa-i în lumea asta literară, ne recomandăm între noi, pentru că Freida McFadden. Oricum, bine-a făcut că mi l-a recomandat, că Dragoș nu doar că e talent, dar e și băiețaș.

Ca atare, a zis că se bagă la Bega Noir după o discuție de vreo 7 minute la telefon, timp în care fiică-mea a țipat vreo 2. Curajos, dar nici eu m-am făcut de râs cu Bega Noir!

Și-acum despre seria Popova & Popescu, care are să fie trilogie.

Există două feluri în care putem face policerul din nou de interes: îl scriem cu gândul la realitatea de acum sau, așa cum a făcut Dragoș, îl scriem într-o lume care n-a existat niciodată, dar care poate fi foarte familiară.

Literatura polițistă de la noi are câteva personaje, așa cum pentru filmul polițist românesc a fost comisarul Moldovan – are pe Melania Lupu a Rodicăi Ojog Brașoveanu, îl are pe comisarul Musceleanu al lui Haralamb Zincă, o are pe Gigi Alexa a lui Tony Mott, pe comisarul Anton Iordan al Teodorei Matei, pe Stelian Munteanu al lui Bogdan Hrib ori pe Andrei Mladin al lui George Arion.

Ei bine, Dragoș vine cu două personaje noi, subcomisarul Milia Popova și comisarul Popescu. Și, într-un moment în care e tot mai greu să pui ceva nou pe tarabă, Dragoș chiar a reușit să creeze niște personaje care au darul de a rămâne cu cititorul.

Sunt niște personaje ușor de recunoscut în viața reală, în special comisarul Popescu, care, probabil, o să rămână peren în realitatea din rândurile poliției. Poate nu într-atât de tolerant și deschis la minte, dar cu siguranță brutal, abil, personaj care niciodată nu va putea fi erou adevărat, pentru că pleacă din fabrică cu setări compromise, dar totuși o unealtă care să suporte multe și care să-și facă treaba cu toate nemulțumirile din jur, ale lui, dar și ale celorlalți.

Instituțional, Dragoș a intuit bine, și, așa cum am bănuit, a avut o sursă care să-i explice sistemul polițienesc, cum funcționează meseria aceasta – mă refer la presiunile șefilor, ale sistemului politic, faptul că în rândul polițiștilor se strecoară constant indivizi care într-o lume normală n-ar putea deveni vreodată ofițeri de poliție.

Cum scena pe care Dragoș și-a pus povestea e dintr-un interbelic care și a existat, și n-a existat, eroii săi merg pe investigația clasică, din aproape în aproape, din martor în martor, și chiar până la a apela la lumea interlopă pentru a obține informațiile cu care să-și rezolve cazurile. Lucrul acesta se întâmplă și în realitate, când uneori nu ai de ales și trebuie să iei contact cu cei care trăiesc din fapte penale sau conduc regate ori imperii infracționale mai mari sau mai mici.

Am apreciat în mod deosebit, mai ales cu ochii ofițerului de poliție, că Dragoș nu s-a băgat în proceduri și coduri. A menținut distanța cu mare abilitate și, totuși, le-a permis Miliei Popova și lui Popescu să-și facă treaba.

Un aspect foarte important pe care Dragoș a reușit să-l atingă a fost acela că a dus povestea și în zona socială, în sensul că persoanajele sale, chiar dacă sunt acolo să rezolve niște crime, ele nu sunt așa, de nicăieri. Sunt ancorate în lumea construită de Dragoș și navighează printre personaje xenofobe, rasiste, printre legionari și antisemiți, printre homofobi și tot felul de alte personaje mai mult sau mai puțin capabile să accepte că lumea se transformă și că drepturile sunt aceleași pentru toți.

Am mai apreciat și faptul că personajele, atât cele principale, cât și cele secundare se transformă pe parcurs, ceea ce contribuie mult nu doar la verosimilitatea lor, ci și a poveștii policier. Ar fi o mare minciună să spun că cercetarea unui omor, ca să nu zic a mai multor omoruri, ori un viol sau o tâlhărie urmată de moarte victimei te lasă același om care ai fost înainte. Așa și personajele lui Dragoș, ele nu doar prind criminalul și dejoacă un atentat. Spre exemplu, Popova devine ușor-ușor un Popescu în varianta feminină, chestie care iar mi-a plăcut și mi s-a părut verosimilă, pentru că multe dintre colegele mele care cercetează tâlhării sau abuzuri sexuale în timp au devenit mai dure. N-aș spune abrutizate, dar cu siguranță mai dure și neimpresionabile.

Un alt aspect care s-a pliat foarte bine cu realitatea judiciară și care ține tot de personaje e cel legat de conexiunile lui Popescu, care-i deschid uși atât printre colegi, cât și printre cei care ajung să dețină tot felul de informații. Ăsta e un aspect foarte important pentru un polițist bun, în sensul că nu e suficient să stăpânească bine procedurile, ci și să aibă o bună cunoaștere a lumii în care trebuie să-și facă treaba. Tocmai de aceea, spre exemplu eu, în primii ani de activitate eram aproape mereu la muncă, pentru că era momentul cel mai potrivit să înveți și să cunoști oameni și locuri, să fii pe stradă, să te lovești și de cel mai neînsemnat individ, dar și de șmecherul cu mașină scumpă care-ți spune că din banii lui ești plătit sau că din banii lui ți s-a cumpărat uniforma. Așadar, Popescu e real, punctează toate caracteristicile unui polițist bun.

Ce mi s-a părut mai puțin verosimil în legătură cu personajul lui Popescu a fost atitudinea de călău, de torționar scuzat de presiunea de a salva lumea. Aici s-a transformat, mai degrabă, într-un spion, mai ales că urmările faptelor lui nu-l urmăresc, nu le descoperă nimeni și nimeni nu pune întrebări.

Căutând să văd ce-au mai spus și alți cititori despre cele două romane ale lui Dragoș, am putut să articulez acel ceva care mă sâcâia și care nu știam ce e, pentru că tot fugea prin carte de mine.

Mă refer aici la faptul că Milia Popova, căci ea e cheia rezolvării spețelor, iar Popescu e mai degrabă un vehicul, e ghidată în investigații de o putere ce pare a fi supranaturală. Puterea aceasta a ei i se activează după ce-i trece pragul, la sugestia lui Popescu, mamei Geana, o bătrână de etnie romă, un fel de ghicitoare de grad mai mare.

Aici, eu cred că Dragoș putea fie să metaforizeze supranaturalul încât să-l ascundă în spatele a ceea ce chiar au femeile în realitate: intuiție. Am zis-o de mai multe ori, intuiția feminină e ceva extraordinar, e cheia rezolvării multor dileme, e scurtătura care salvează timp. Sigur, empiric vorbind, e greu de făcut un manual despre intuiție, dar ea există și se activează, mi se pare mie, atunci când femeile sunt investite cu adevărat într-o problemă. Altfel, ne lasă pe noi bărbații să ne jucăm și să găsim variantele lungi și complicate. Poate și de asta femeilor le-au fost interzise multă vreme profesiile de polițiste sau magistrate, că s-ar fi văzut imediat imaturitatea masculină de la orice vârstă.

Și ca să continui pe aceeași idee, mi se pare că Dragoș a văzut bine personajul feminin pe care-l regăsim în realitatea judiciară a poliției – femeia polițist fie subapreciată și desconsiderată, fie femeia polițist de panoplie, drăguță, frumoasă, plăcută, ca o decorație pentru o instituție patriarhală.

În cele din urmă, în curând trilogia Popova și Popescu e un policier bun, are crime, investigații, povestea traversează societatea și vremurile, personajele sunt verosimile, există umor și există și tensiunea aceea care se acumulează și care te face să vrei să vezi ce se întâmplă mai departe. Totuși, sper ca în partea a treia, dacă nu cumva e deja scrisă, să fie ceva mai multe investigații, să fie ceva mai multe indicii pe care să le tot aduni pe măsură ce citești, ca atunci când te apropii de final să te întrebi dacă ai intuit bine. Și zic asta pentru că unul dintre lucrurile faine ale policierului e că te face părtaș la investigație, îți pune mintea la contribuție, îți cere mai mult decât timp, îți cere atenție, te pune să cauți detalii, să te îndoiești la fiecare pas dacă nu cumva lucrul ăla sau altul e vreun indiciu, de fapt.